Paserariu

de Mihai Ursachi

Algebră celestă! Cristalitatea melodioasă a osaturii de corb (ei când zboară produc în ether austere vibraţii, sintagme de gheaţă). “Aşa se explică o mulţime de lucruri.”

*

Şi de asemeni: există o pasere care în dimineţile verii (cerul – cruzimea acidului prusic) mult prea tăios mânuie biciul. O, flagelate odori campagnarde – tăcere masochă a nostalgiei: Pit-palac! Pit-palac!

*

Cât despre cucii nătângi care-aud că se aciuară prin diferite dumbrăvi şi zăvoaie, ba chiar şi în zone urbanizate, ce pot zice? Solitudinea lor, proverbială, e o simplă poveste. (Glasul lor răguşit de luxură, cântăreţe obeze!)

*

Pasere gravă,
cine eşti tu
care îmi vrei singurătatea?

Din ce te tot naşti,
să te hrăneşti
cu singurătate?

“Sângele meu -
purpura singurătăţii.
Din flăcări,
pe veci pentru flăcări,
în flăcări…”

*

Grăunţele negre ale nemântuirii…

“Unde vede-o apă bună
ea fuge ca o nebună;
unde vede-o apă rea
ea o tulbură şi-o bea.”

O, niciodată nu’ţi vei găsi geamăna, aripă singură bătând în prăpastia cerului! Aripă albă…

*

Iar dacă vei veni, din imensele aripi bătând (inima albă şi vastă, anima mundi), când viscolul cel mare proferă cianozatul său verb, mă vei opri din urmare. E o salcie agitată la poartă, poate vei recunoaşte-acest loc. De vei veni, vei opri. Cerul e vânăt de tot. O, nu din milă să vii, ci din întâmplare.

*
Vultur bolnav vei afla, vultur în lacrimi.