“Există ceva mai rău decât oamenii răi: indiferenţa oamenilor buni”, îmi spunea cineva astăzi, într-un text trimis pe mail.
Câteva minute am reflectat la spusele amicei mele. O primă nuanţă. De fapt, sunt oameni cu suflet bun sau oameni cu suflet rău. Dar, pentru uşurinţa argumentaţiei, voi rămâne la sintagmele om bun/om rău.
I-am răspuns că vremea oamenilor buni n-a trecut, nu stă să vină, ci ESTE. Mereu.
Că ei, oamenii buni, mulţi sau puţini, Dumnezeu ştie, nu pot fi indiferenţi. Pot, cel mult, doar să pară aşa.

Fără a-şi propune asta, fără să-i intereseze cum par. Ei sunt precum ei şi nu se străduie să se explice.
Sunt doar tăcuţi. Nu ştiu să lupte cu adversarii pentru a-şi impune ideile. Şi dacă o fac, nu lovesc sub centură, nu mint, nu omit, nu trădează oameni sau principii.
Au o sinceritate şi o francheţe năucitoare atunci când se decid, totuşi, să intervină într-o dispută.
Egoul lor e foarte puţin dezvoltat şi asta le permite bunătatea pe care o condamnă amica mea. Au şi justificare pentru acest tip de comportament: e loc sub soare pentru toţi, inclusiv pentru oamenii răi.
Şi dacă pe aceştia îi rabdă Dumnezeu, ei de ce să nu-i rabde?
Deşi par uşor de înşelat, bunii sunt cel mai greu de dus cu preşul. Bunătatea lor le permite să deceleze adevărul de minciună cu o precizie matematică, dar aceeaşi bunătate îi opreşte să-i pună la punct pe cei ce vor să-i tragă pe sfoară. Bunii nu aşteaptă recunoaştere, nu fac din bunătate o virtute. Există, pur şi simplu.
Multe s-ar putea spune sau scrie despre dihotomia oameni buni/oameni răi.
Cel mai important lucru este că ei, bunii, sunt ceea ce oamenii răi urăsc cel mai mult pe lume. Bunii sunt cei care evidenţiază răii, care, fără contrapondere, îşi fac iluzia că ar trece neobservaţi. Nici bunii fără răi nu s-ar distinge, desigur. Dar ei nu-i iubesc pe răi pentru asta… Sunt unii turnesolul celorlalţi, sunt fiecare o faţă a aceluiaşi întreg…

E un anume fel de înţelepciune creştină în “omul bun ca pâinea caldă”, cum expresiv îl numea bunica mea, Zoiţa. Unii ar spune că e formă de prostie. Cinicii ar spune că pâinea caldă se răceşte… Eu spun că “prostia” asta e dumnezeiască şi, paradoxal, acest tip de “pâine caldă” nu se răceşte. Căldura din interior îl menţine şi înrăirea e imposibilă. Şi din cauza asta sunt aşa de puţini oameni buni. Fiindcă nu-i puţin lucru să-i faci loc dumnezeirii din tine să răzbată în afară. Nimeni nu ştie câţi oameni răi sunt necesari într-un talger pentru a echivala omul bun din celălalt talger al unei balanţe. Echilibrul există, cu siguranţă, dar contabilitatea e la Dumnezeu. Necunoscute sunt căile şi măsurile Domnului. Dar, sigur-sigur, e loc sub soare pentru toţi….

P.S. N-am uitat de promisiunea cu Fenixul roşu, dar nu vreau să aduc politica în acest spaţiu. Revin după campania electorală.

“Fenixul roşu”, o incendiară carte despre KGB, a apărut în 1995, la “Editions du Rocher” (Monaco). A fost tradusă în 1996 de către editura „Agni”, dar a trecut ca şi neobservată în România.
„Fenixul Roşu” afirmă că Occidentul a fost înşelat de către Rusia (prin KGB) cu bună ştiinţă, programatic, din prima clipă de concepţie a perestroikăi şi până în prezent.
Că „naivul” Occident s-a lăsat înşelat. Ştie el de ce.
Că după modelul desenat de Iuri Andropov pentru salvarea şi legitimarea prin alegeri libere a efectivelor KGB şi a nomenclaturii PCUS (în această ordine) au acţionat toate serviciile secrete din spatele Cortinei de Fier. Implicit şi din România.
Că eternul KGB, prin puii lui rebotezaţi, este „adevăratul stăpân al Rusiei”, „puterea de deasupra puterilor”.
Că infrastructurile KGB din fostul bloc comunist şi, în special, din Occident, nu vor putea fi descoperite şi anihilate prea curând.
Că generalii acoperiţi sau, chiar, descoperiţi, ai Rusiei o conduc, la toate palierele.

Ce-o fi, oare, Securitatea română, prin urmaşii ei actuali? Câţi dintre se joacă de-a politicienii, de-a demnitarii, de-a oamenii de afaceri, de-a bancherii, de-a mogulii, de-a jurnaliştii, de-a prelaţii, de-a masonii?
„Fenixul roşu” nu ne spune. El deconspiră mamutul rus, dar noi nu suntem deloc proşti şi putem să ne explicăm mult mai uşor toată nebunia care durează de 20 de ani în România.

E treaba occidentalilor dacă se lasă înşelaţi. Ei nu trecut prin comunism. Ei nu sunt conduşi de ofiţeri acoperiţi, cu stelele ascunse în căptuşeală. Viitorul lor nu e confiscat. Resursele ţărilor lor nu sunt vândute sau concesionate pe nimic. Elitele lor sunt respectabile. Politicienii lor nu acţionează impardonabil şi nu-şi jignesc proprii neuroni doar pentru că primesc ordine pe care le execută fără să le comenteze.

Noi nu ne mai putem lăsa înşelaţi.
Românii care nu ştiu trebuie ajutaţi să înţeleagă.
Cei care ştiu cum stau lucrurile nu mai au voie să stea, indiferenţi, în turnul de fildeş.  
Din aceste motive voi transcrie şi voi comenta capitolele cele mai importante din „Fenixul roşu”. Ca acesta, reînviat din propria cenuşă, să nu ne dea ultima lovitură.
                                                                                                          
Am găsit cartea într-un anticariat în 2005. Pe atunci, tocmai demisionasem de la „Evenimentul zilei”, împreună cu peste 30 dintre colegi, şomam cu toţii, moda blogurilor era în faşă şi m-am mulţumit s-o recomand cu căldură, deşi nu era de găsit prin librării. Am tras câteva exemplare la xerox şi le-am oferit. Interesul meu nu era întâmplator. Scrisesem în 1999 un articol despre „Planul M”, varianta românească de salvare a Securităţii şi nomenclaturii PCR, plan care respectă fidel doctrina Andropov.
(a se vedea http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/569835/Romania-va-fi-condusa-in-continuare-de-Planul-M. )
Nu speram în 1999 că voi găsi mai multe informaţii credibile despre „perdeaua de fum” a lui Andropov. Habar n-aveam că toate informaţiile accesibile occidentalilor (fără pretenţia de a epuiza un subiect apărat de arhive ultrasecrete vreme de zeci de ani) fuseseră adunate sub titlul generic „Fenixul roşu”, în 1995.
Cei patru autori ai volumului „Fenixul roşu”sunt specialişti respectaţi în ţările lor, pentru expertizele acumulate în confruntarea Est-Vest. Îi voi prezenta în cele ce urmează – cu riscul asumat de a vă plictisi – pentru a demonstra că „Fenixul roşu” nu e scris de ageamii, ci de oameni care ştiu foarte bine ce spun şi ce scriu.

Brian Crozier (Marea Britanie), autorul primei părţi („Comunismul în lume”), a simţit pe pielea lui ce înseamnă să deranjezi temutul KGB. În peste 20 de lucrări pe teme de politică a Moscovei publicate în timpul războiului rece a atras atenţia asupra destabilizării apărării şi a proceselor democratice occidentale provocate de „măsurile active” ale blocului sovietic. Tenacitatea semnalelor sale de alarmă a fost pedepsită de KGB, care, printr-o strategie de dezinformare, a reuşit să-i creeze o imagine de „polemist” nu tocmai întreg la minte, numai bun de marginalizat în mass-media şi lumea universitară britanică. Adevărul scrierilor sale a fost recunoscut abia după căderea Uniunii Sovietice, când unii transfugi din KGB au atestat cu probe existenţa unui program special vizând discreditarea lui Crozier.

Contele Hans Huyn (Germania), semnatarul celei de-a doua părţi („Adevăraţii stăpâni ai Rusiei: KGB sau dezinformarea strategică”) este un fost membru al Bundestag-ului şi a făcut parte din diferite comitete de pe lângă Ministerul de Externe al RFG, în special din cel pentru Dezarmare şi Securitate. La momentul publicării cărţii era consilier pentru probleme de apărare naţională.

Edouard Sablier (Franţa) este profesor la Institutul de Înalte Studii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar una din cărţile sale „Le Fil rouge”, a primit premiul Vauban pentru contribuţia adusă la apărarea naţională. Practic, Sablier este un reputat specialist în activităţi ale poliţiei politice est germane STASI in Vest. Pentru acest volum a scris partea a treia („Orientul”).

Constantine Menges (SUA), semnatarul ultimei părţi („Viitorul Rusiei”) a petrecut zece  ani la CIA şi trei ani la Casa Albă, în funcţia de consilier special pe lîngă Consiliul de Securitate, în toiul Războiului Rece, adică în anii `80. În două dintre cele mai importante cărţi ale sale, Menges nu s-a temut să spună că Europa este vulnerabilă prin intermediul Germaniei, pivot între Est şi Vest, şi mai ales, că, oricare ar fi schimbările ce ar putea urma (şi care efectiv au urmat) reunificării Germaniei, ele nu vor reduce cu nimic infrastructurile puse la punct în Occident de către STASI şi KGB. 

Prima dată când am avut intenţia să scriu despre „Fenixul roşu” a fost în 2007, în perioada referendumului de suspendare a preşedintelui României, când absolut toate instituţiile importante ale statului, dar şi câteva redacţii, au primit documente prin care mai mulţi masoni români denunţau intrarea României în sfera de influenţă a masoneriei ruse, în dauna celei americane.
Masonii contestatari afirmau că-şi vor da numele reale şi vor oferi informaţii complete dacă vor intra într-un program de protecţie a martorilor. Probabil că n-au primit nici un răspuns, iar lucrurile s-au precipitat, prin vizita masonului rus Alexandr Kondiakov, semnalată de preşedintele Băsescu într-un interviu.
În gălăgia de atunci, dacă aş fi scris despre asta, nimeni n-ar fi recepţionat corect mesajul. Şi cine ar fi găzduit într-un ziar un serial despre o carte?
Alarma masonilor români era, pe cât de adevărată, pe atât de inexactă: masoneria rusă, extrem de puternică, este controlată total de FSB, urmaşul KGB. Care KGB, oricum s-ar numi azi, controlează nu doar masoneria, ci cam tot ce ce se poate controla într-un stat: politica, statul, economia, finanţele, biserica. KGB este, cum spune „Fenixul roşu”, „adevăratul stăpân al Rusiei”, „puterea de deasupra puterilor”.

Acum – când România politică pare a sări din nou în aer – cred că subiectul „Fenixul roşu” e chiar mai actual ca în 1995 sau 2007. Nu suntem singuri sub soare, de SUA ne despart un continent, un ocean dar şi interesele americanilor în Rusia, iar aceasta din urmă este la o aruncătură de băţ, dacă este să ne gândim la locaţia Armatei a 14-a. Interesele geostrategice, politice şi, deloc în ultimul rând, economice ale Rusiei în România se ştiu. Şi sunt forţe politice şi economice care preferă – din motive lesne de bănuit – licuriciul de la Moscova celui de la Washington.

(Va urma)

Circulă în blogosferă şi printre jurnalişti informaţia că aş negocia cu Cornel Nistorescu postul de redactor şef  la “Cotidianul”.

Nu am vorbit cu Cornel Nistorescu din decembrie 2008.  Aşadar, nu negociez nimic.

Editura Eikon din Cluj reeditează “Inteligenţa materiei”, splendida carte a profesorului Dumitru Constantin-Dulcan. Publicată în 1981, “Inteligenţa materiei” a devenit motiv de prigoană pentru autor un an mai târziu, în timpul scandalului “Meditaţia transcedentală”: reputatul neurolog şi psihiatru a fost la un pas de arestare, iar cartea a fost cercetată cu lupa de trei comisii pentru a-i fi depistate “ereziile”. Intrată pe “lista neagră” a zbirilor comunişti, “Inteligenţa materiei” a fost reabilitată, dacă pot spune aşa, 11 ani mai târziu, în 1992, când a fost distinsă cu premiul pentru filosofie “Vasile Conta” al Academiei Române.

Mi-ar fi foarte greu să aleg un capitol din care să citez, aproape mi se pare că aş nedreptăţi un tot atât de consistent pentru a extrage o felie. Asta deşi felia ar putea da seamă cu succes pentru întreg. Din acest motiv am ales să redau aici prologul cărţii, text citat de Dumitru Constantin Dulcan, cu acordul autoarei Jeannine Fontaine, din lucrarea “La medecine du corps energetique”. Textul reproduce scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată preşedintelui SUA, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământuri.

“Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul,  şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.  Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. “

***
Concluzia prologului este trasă de autor, Dumitru Constantin-Dulcan:

“Pământul este leagănul şi sursa de existenţă a vieţii noastre. Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care trăiau nemijlocit în natură. În mod paradoxal, în numele civilizaţiei şi al prosperităţii, l-am uitat, degradându-l, pustiindu-l. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem, sufocaţi de propria noastră “operă”.
Dacă omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false.
În căutarea acestor adevăruri uitate vă invită gândurile noastre.

Într-o lume aproape indecent de laică, uităm adesea de voia Domnului. Nu-i o voie arbitrară, capricioasă sau nedreaptă, ci una în armonie cu legile Universului, “precum în cer, aşa şi pe pământ”.
De răsplata sau pedeapsa lui Dumnezeu nu scapă nimeni, deşi ne încăpăţânăm să credem că binele sau răul sunt lumeşti şi strict demarcate.
Loc de întâmplare nu prea este în logica impecabilă a Domnului. Culegem doar ce am sădit şi am îngrijit. În fiecare clipă avem o lecţie de deprins, dar rar înţelegem asta.
Deşi Dumnezeu e iubire necondiţionată pentru întreaga creaţie, noi, pământenii, iubim rar şi condiţionat. Vrem “ceva” la schimb. Ne permitem luxul de a avea duşmani, de a-i urî şi de a le face rău. Ne permitem să judecăm, să invidiem, să ne simţim superiori, să ne dispreţuim semenii, deşi fiecare are loc şi rost sub soare.
“Fii un bun creştin, nu judeca ca să nu fii judecat”, le-aş spune tuturor celor tentaţi să pună etichete, să le menţină (uitând că nici o fiinţă nu stă pe loc, ci evoluează sau involuează), să nu respecte libertatea, opţiunile sau sentimentele celor din jur.
Nu de alta, dar singurul care poate da şi lua, care poate ierta şi pedepsi este Dumnezeu. Noi suntem mici pitici şi nu suntem în stare să dăm viaţă măcar unei bacterii. Dar o ucidem…
Dacă nu mă credeţi, citiţi ce scria Nicolae Steinhardt, evreul creştinat în închisoare.
 
Jurnalul fericirii

de Nicolae Steinhardt

“8 August 1964

Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas… Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.

Trag două concluzii:

Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.”

Dinu Patriciu a “scăpat” România de Rompetrol. Preţul tranzacţiei cu KazMunayGas (KMG) pentru ultimul pachet, de 25% , din acţiunile Rompetrol a fost trecut sub tăcere. Presa românească spune că suma plătită de compania din Kazahstan ar fi fost de 100-150 milioane euro. Dinu Patriciu susţine, printre altele, că are nevoie de “timp şi atenţie” pentru afaceri de criză: “Decizia mea de vânzare a participaţiei în Rompetrol Group (TRG) face parte dintr-o strategie de business mai largă. Intenţionez în continuare să îmi concentrez eforturile în trei sectoare principale:piaţa imobiliară europeană, mass media şi un număr de alte proiecte importante din zona sectorului energetic. Mediul actual economic şi financiar global oferă oportunităţi excepţionale pentru investitori cu lichidităţi majore iar eu sunt implicat activ în dezvoltarea unui număr de proiecte noi care necesită un nivel maxim de timp şi atenţie din partea mea”. 
Magnatul liberal ne roagă să nu fim melancolici sau să plângem după Rompetrol: ”Am certitudinea că acţionarul KMG împărtăşeşte pe deplin angajamentul şi încrederea mea în viitorul Rompetrol care este o companie extraordinară de care fiecare român poate să fie mândru”.
Nu fiţi trişti că lipsesc virgulele sau că exprimarea lasă de dorit în comunicatul de presă al lui Dinu Patriciu. Simple neglijenţe de redactare. Un lucru este cert, fără de virgule: din vânzarea pe etape a Rompetrol, statul român n-a câştigat nici măcar taxele notariale, care au intrat în buzunare olandeze sau elveţiene. Putem fi mândri de compania KazMunayGas, deţinută integral de statul Kazahstan, la bunăstarea căreia vom cotiza cu spor.
Cine a cumpărat, de fapt, Rompetrol, cine l-a vândut, cum s-au împărţit banii, cui revine revine controlul putem bănui, dar nu putem proba.
Până să se pronunţe definitiv şi irevocabil o instanţă de judecată, toate operaţiunile postdecembriste ale Rompetrol sunt legale. Sunt, însă, şi morale? Cui îi mai pasă de (i)moralitate  în România?
“Să trăieşti bine”, Rompetrol! Chiar sub ocupaţie kazahă.
Cât despre Dinu Patriciu, pe 6 septembrie 2007 scriam că ar fi melancolic. Cum mai este acum, nu ştiu…

Melancolicul Patriciu

de Nicoleta Savin

România liberă, 6 septembrie 2007

Dinu Patriciu – devenit cel mai bogat român prin vânzarea Rompetrol – e trist precum un copil care a pierdut cea mai dragă jucărie. Ne-a povestit versiunea romanţată a companiei de PR despre tranzacţia secolului, dar s-a văzut clar că nu crede în ceea ce spune. Sau că ştie ceva ce-i umbreşte bucuria, iar acel ceva nu va putea fi ascuns foarte multă vreme. Cât a luat exact pe cele trei sferturi din acţiunile holdingului olandezo-elveţian Rompetrol nu ne-a spus Patriciu, că e taină contractuală. La fel de secrete sunt şi clauzele care au făcut posibilă tranzacţia. Rompetrol e o companie privată şi nici o lege n-o poate “condamna” la transparenţă. Cumpăratorul KazMunaiGaz e o companie de stat, însă un stat unde democraţia reală va ajunge, poate, în altă viaţă. Vom afla preţul corect în tranzacţia kazaho-română doar în cazul în care interesele lui Nursultan Nazarbaev vor dicta o bruscă transparenţă sau o “regretabilă” scurgere de informaţii. Rezervele de petrol (jumătate din cele ale Rusiei) şi gaze naturale îi permit lui Nazarbaev să realizeze cam tot ce doreşte în Kazahstan, dar şi un adevărat balet în afara lui. Rusia şi China, pe de o parte, SUA şi UE, pe de altă parte, îl privesc cu îngăduinţă, ca pe o cloşcă pe care n-o tai, ci o laşi să-şi crească puii de aur.
De la Nazarbaev ne putem aştepta la orice. A modificat Constituţia ca să rămână preşedinte până la moarte. Şi-a demis ginerele, pe Timur Kulibaev, de la vicepreşedinţia colosului Samruk, din care face parte şi compania petrolieră KazMunaiGaz. Şi-a dat acordul ca megaholdingul Samruk să fie condus de un englez, Richard Evans, ex-preşedintele BAE Systems. Dacă aţi uitat, BAE Systems este tocmai compania engleză care a cadorisit România cu două fregate second-hand şi, drept bonus, un scandal nesoluţionat al comisioanelor acestei tranzacţii. Evans va trebui să-i înveţe pe kazahi cum e cu spiritul corporatist la “ghiaurii” de occidentali. Un oficial de la KazMunaiGaz a avut, probabil, un acces de sinceritate când i-a povestit unui reporter Reuters că boardul kazah al companiei este interesat şi de sfertul de acţiuni rămas în posesia lui Dinu Patriciu. Ăsta da motiv pentru tristeţea de îngropăciune a lui Dinu Patriciu, care s-a grăbit să dezmintă o astfel de posibilitate în viitorul apropiat! Călin Popescu Tăriceanu nu s-a pronunţat, a fentat elegant tranzacţia amicului său, pe motiv că Guvernul nu se poate amesteca în destinele unei firme private. Apropo, până nu de mult pleda pentru Rompetrol, principalul contribuabil la buget. Preşedintele Băsescu a tăcut mâlc câteva zile, după care a declarat – aparent fără nici o legătură cu “duşmanul” de la Rompetrol – că România este interesată de strângerea relaţiilor cu statele caspice, în general, şi cu Kazahstanul, în special. Sunt semnale că nici Uniunea Europeană nu va avea nimic împotrivă şi va aproba tranzacţia. SUA n-au reacţionat oficial, dar un expert respectabil precum Janusz Bugajski, directorul programului Europa Centrală şi de Est la Foreign Service Institute, a ridicat puţin din sprâncene, subliniind că “este foarte important să se ştie cine este în spatele KazMunaiGaz”. Analiştii kazahi au pus şi ei paie pe foc când au declarat că s-a plătit un preţ prea mare pentru Rompetrol, “plusul” fiind de un miliard de dolari. Media românească a comentat în fel şi chip tranzacţia, încercând s-o lege într-un fel sau altul de politica dâmboviţeană. Ori, cheia afacerii se pare că este în altă parte şi după ea plâng actori politici români, cărora le-ar fi plăcut să facă ei cărţile. Sau măcar să aibă jokeri la îndemână. Sferele de influenţă/confluenţă între petropolitică şi geopolitică se aşază şi se reaşază de ceva timp şi nimeni nu este sigur daca şi cum mai intră în cărţi. Nici melancolicul petrolist Dinu Patriciu.

Neasumându-mi veridicitatea conţinutului – deşi simt că fata asta nu minte – postez un apel disperat, primit ca mesaj. Contactaţi-o, de vă stă în putinţă, transmiteţi apelul prietenilor şi cunoştinţelor, pe mail, pe mess, pe bloguri sau cum veţi crede de cuviinţă. Adelina merită o şansă.

Submitted on 25/06/2009 at 9:48am
NUMELE MEU ESTE ADELINA AVRAMESCU, AM 23 DE ANI SI SUNT DIN LUGOJ. VA ROG DIN TOT SUFLETUL SA-MI PUBLICATI MESAJUL BE BLOG. AM NEVOIE DE AJUTOR. BLOGUL MEU ESTE
http://adelinaavramescu.wordpress.com
ACOLO AM POSTAT ADRESELE ZIARELOR CARE AU PUBLICAT ARTICOLE DESPRE MINE. VA MULTUMESC.

Pana in 2001 eram ca oricare adolescenta: fericita, vioaie, activa, plina de sperante. Cel mai mare vis al meu era sa termin liceul si sa urmez cursurile Facultatii de Educatie Fizica. Acum la 23 de ani, totul s-a naruit. Nici nu mai indraznesc sa sper. Soarta a fost dura cu mine, lasandu-mi viitorul in mainile celor cu suflet mare, la indurarea lor.
In urma cu opt ani, am fost diagnosticata cu o boala mai ciudata, lupus eritematos sistemic. Ce parea la inceput doar rutina medicala s-a dovedit a fi mai tarziu un calvar. Am fost internata in multe spitale din judetul Timis. Din 2002, a inceput lupta cu destinul. Atunci am fost cu mama la un medic specialist de la Spitalul Colentina din Bucuresti. Din nefericire a trebuit ca tocmai eu sa fiu subiectul unei erori medicale. Specialistul mi-a dat un tratament mult prea puternic pentru varsta si greutatea mea. Aveam 17 ani si 45 de kg. Iar tratamentul care consta in injectii, perfuzii si altele, continea doze mult prea mari de medicamente. Nici macar nu mi-au spus ca unul dintre medicamente era din categoria citostaticelor. Niciodata, pe tot parcursul terapiei, nu mi s-a spus ca voi pierde calciu si ca oasele vor fi afectate. Prin urmare, nu mi s-a prescris niciun supliment mineral sau vitamine. Tratamentul a fost atat de puternic, ca dupa trei luni am ajuns sa nu mai pot merge. Dupa o multime de alte analize, am aflat ca am osteoporoza cortizonica severa si rei fracturi la coloana.
Mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte suferinta ingrozitoare prin care am trecut. Cateva luni bune am fost nevoita sa stau in pat, fara sa ma pot misca. Toate visele mele s-au spulberat din cauza acelui tratament gresit. Ce vina aveam eu? Dintotdeauna am fost pasionata de sport si ma vedeam urmandu-mi acest vis. Eram o persoana foarte vioaie, practicam atletism, inot, mergeam in fiecare zi cu bicicleta, iar acum sunt nevoita sa-mi petrec timpul intr-un scaun cu rotile. In schimb am primit o palma de la viata, din cauza unei erori medicale. Cine imi da inapoi toti anii de chin? Cine imi poate umple golul din inima si alina durerea? Port corset medicinal de ani de zile, fie iarna, fie vara. Pot sa merg uneori, dar obosesc foarte repede din cauza celor cinci fracturi la coloana, pe care le am astazi. E cumplit.
Si mai dureros e faptul ca stiu ca am o sansa sa-mi recapat sanatatea pierduta in urma cu multi ani. Pot fi operata la coloana vertebrala, la o clinica din Viena. Numai ca sunt mult prea mari costurile operatiei. As avea nevoie de vreo 30.000 de euro, suma pe care mi-e imposibil s-o obtin numai cu ajutorul familiei. Sunt disperata, pentru ca sunt tanara si pot fi inca de folos lumii. Nu vreau sa-mi traiesc viata inutil.
Daca fiecare dintre voi, cei care cititi aceste randuri, ati contribui cu cate putin la vindecarea mea, va promit sa nu regretati investitia. Nu mai vreau sa plang de durere si nici sa depind de ajutorul celorlalti.
Numai voi ma puteti pune pe picioare.
Am deschise doua conturi pe numele mamei mele, Avramescu Felicia. Banca BRD-GSG, Sucursala Lugoj.
Cont in lei – RO80BRDE360SV66440233600
Cont in euro – RO72BRDE360SV59226503600

Cineva m-a întrebat dacă vreau să am dreptate sau dacă vreau să fiu fericită. N-am putut răspunde.
Formularea fericire sau dreptate m-a paralizat. Nici acum nu înţeleg ce legătură au dreptatea şi fericirea, de ce iscoditorul meu interlocutor crede că ele se exclud una pe cealaltă sau dacă asocierea aceasta bizară era valabilă doar pentru mine.
E ipocrit cel care afirmă că doreşte să fie nefericit, deşi sunt mulţi cei care se victimizează permanent. Aşa cum dorinţa de a avea dreptate este, până la un anumit punct, firească. Când se depăşeşte acel punct, putem vorbi despre un ego exacerbat, de narcicism sau de alte “bubiţe” la cap.
Fără dreptate, cu siguranţă, se poate trăi, fiindcă ea ţine de o recunoaştere din afară a unui adevăr. Şi adevărul nu-i cum le place unora să creadă, de partea fiecăruia.
Fericirea este, conştient sau nu, starea spre care tinde fiecare dintre noi. Nu o poţi cumpăra, nici vinde. N-o comanzi, de n-o ai, n-o pierzi, dacă te bântuie. Poate fi provocată de cineva sau ceva, dacă acel ceva sau cineva ne mişcă sufletele. Putem fi cuprinşi de fericire când ne inundă mirosul teilor înfloriţi sau când o gărgăriţă dansează pe birou, aşa cum un premiu important, o limuzină, aprecierea sau dispreţul unui om pe care nu dăm doi bani ne pot lăsa indiferenţi.
Pentru fericire avem nevoie de mult sau puţin, în funcţie de sensibilitatea cu care am venit pe lume, scara de valori în care am crescut, caracterul pe care l-am dobândit. Dacă, maturi fiind, putem fi fericiţi, precum copiii, pentru lucrurile aparent minore, n-am trăit degeaba.
Dreptatea e a unei instanţe publice, de stat sau private. Fericirea e o stare pe care n-o va consemna nici o instanţă din lume, de care suntem singurii răspunzători.
Aşadar, cu întârziere, iscoditoriule, sigur că prefer să fiu fericită. Sigur că mă lasă rece dreptatea pământească. Dar cine-mi aduce fericirea, când vine ea, doar eu voi şti. Fiindcă ceea ce, teoretic, poate provoca fericire, dacă vine prea târziu, poate genera durere… Iar un motiv de durere poate aduce fericire.. Toate au timpul lor… Necunoscute sunt căile sufletului… Ca şi ale Domnului…

Mi-am propus să ignor politica în această campanie. Şi era cât pe ce să-mi iasă. O băbuţă m-a deturnat de la onorabila mea intenţie. Undeva, într-un sat de munte, o femeie de 74 de ani mi-a reamintit ce bine funcţionează instinctul românilor. Cum distinge omul de la ţară între minciună şi adevăr. Cum ştie el să fie tolerant cu greşelile fără de intenţie şi intransigent cu cei care încearcă să-l tragă pe sfoară. Şi în final, cum bunul simţ al omului cu o clasă mai mult ca trenul, dar nepervertit, reuşeşte o analiză politică pentru care înţelepţii neamului ar roşi de invidie.

Tuşa Veturia nu pare a obosi niciodată. Cât îi soarele pe cer roboteşte prin gospodărie. La lăsarea nopţii îşi pune ochelarii pe nas şi îşi ia în primire telecomanda.E văduvă, copiii sunt pe casele lor, n-are cu cine schimba prea multe vorbe. Televizorul e viaţa ei. Nu se uită la seriale, “astea de le spune lumea telenovele”, că “nu sunt ca-n viaţă”. ”Maică, o fi aşa în alte ţări, pe unde io n-am fost. Dar la noi, rar se iubeşte aşa ca în filmele astea. Ăştia parcă-s nebuni. La noi, ochii care nu se văd, uită. Nici fetele, nici flăcăii nu-şi iau lumea în cap aşa, din iubire. Părinţii nu sunt în stare să vrea răul copiilor, îi iartă uşor, iar răzbunări şi răutăţi din astea ce le văd prin filme, eu n-am văzut şi n-am auzit. Răzbunarea-i arma prostului. Păi ce, pe mine nu m-a înşelat moşul cât era în putere? Şi tot la mine s-a întors. Sau io nu m-am mai uitat după vreun flăcău, în tinereţuri? Păi ce-i frumos, şi Domnului îi place. Dar pe noi nu ne ţine nici iubirea, nici ura şi răzbunarea. Trec repede toate. Nici la oraş nu e aşa, ca-n filme, că am copiii împrăştiaţi prin România şi merg la ei. Noi suntem altfel, suntem buni la inimă, ne e frică de Dumnezeu. Răutăţi avem fiecare, facem rele, dar sunt mici. Io nu cred că românii se uită la seriale că le place ce se întâmplă acolo. Se uită aşa, să vadă case, mobile, haine, maşini, femei şi bărbaţi frumoşi, toate astea de iau ochii la oameni. Dar nu ca să ia exemple.”

Tuşa Veturia mănâncă politică pe pâine, în schimb. Îi ştie pe toţi politicienii, başca câteva duzini de ziarişti şi “din ăştia, civili, care şi-au dat liniştea pe apă şi s-au băgat în politică”. “Politica îi bună, ne trebuie, că doar n-am să conduc io ţara, n-am nici şcoală şi-s bătrână. Oamenii ăştia nu se duc acolo pentru noi, ci pentru ei. De noi uită şi de condus nu ne mai conduce nimeni. Suntem ca nişte oi fără câini şi fără ciobani. Sau cu câini şi ciobani proşti. Că de-ar fi deştepţi, ar avea grijă de noi. Vin să ne mulgă şi să ne tundă, dar uită să ne şi pască, ca să dăm lapte destul. Ne lasă de capul nostru, şi ne umplem de scaieţi, de nu mai face lâna noastră doi bani. Io n-am carte, dar ştiu că din votul meu ar trebui să câştig ceva, să văd că se fac drumuri, că se trage apă, că se adună gunoaiele, că sunt respectată pe unde mă duc, la dispensar sau la primar sau la poliţist, sau la preot. Nu sunt respectată, numai că nu mă întreabă în faţă dacă n-am murit încă, ce naiba mai vreau. Nu cer pomană, că dau dări la stat şi io, pe pământ, şi copiii mei. Ceva trebuie să se întoarcă şi la noi. Şi nu se întoarce nimic, dar la toţi le cresc maşini şi case în bătătură. Hoţia e reţetă de la comunişti, dar văd că nu ne mai facem bine. “

Tuşa Veturia ştie că este “campanie pentru Parlamentul ăla, al Europei, unde ar trebuie să meargă oameni deştepţi. Ce folos c-or fi deştepţi, dacă nu au inimă pentru noi. Maică, tot aud de interes naţional. I-aş întreba ce este interesul ăsta? Că dacă avem interes naţional, nu prea înţeleg io ce căutăm la Europa, acolo la Brusel? Aşa îi zice, nu? Păi dacă în comună la mine se face un consiliu, pot io să fiu egală cu primarele sau cu un fiu de boier care acum şi-a luat averea înapoi şi este bogat? Păi votul meu, şi dacă e împotrivă, nu e luat în seamă. Aşa şi cu ţările astea mari, cu Franţa, cu Germania, cu Italia. Şi ele au interes naţional. Câştigă tuşa Veturia? Sau România? Nu. Când îmi spun cum să tai porcii sau câtă ţuică să fac acasă, din prunii mei, sau mă obligă să-mi însemn animalele, în interesul cui este? E în interesul meu să nu mă lase să muncesc ce ştiu mai bine? Dacă vreau să pun pepeni sau grâu la mine, la munte, e treaba mea, io pierd. Tot aud că aia e voie să faci, aia nu e voie, vine ordinul de la Brusel, trebuie să-l respecţi, că ce ţi-au dat cu o mână iau tot ei, cu două. Păi să facem autostrăzi. Da noi ştim să facem? Că văd că şi pentru un pod s-a dus Băsescu de nu ştiu cîte ori şi tot l-a luat apa. O să vină să ne facă ei autostrăzi. Noi cu munca, că ne dau trei lei, ei cu banii aia mulţi, cu miliardele. Şi tot aşa, maică. Câte văd şi aud la televizor, mă apucă durerile de cap. De dat dăm de toate, da ce luăm în schimb? Europa asta ne ia de proşti. Aud cu proiectele, că nu ştim să facem şi pierdem bani. Dar de ce nu ne învaţă? Păi vezi? Cât sunt io de babă, dacă-mi spui ce am de făcut, fac. De aia zic că ne trebuie acolo, la Brusel, oameni să pună piciorul în prag. Că dacă se duc să doarmă sau să ridice mâna în folosul altora, ca să-şi ia salarii, românii rămân de căruţă.

Tuşa Veturia ştie cum ne prostesc partidele:

” E reclama de la PSD, o copchila, pe un drum alb , cu trei trandafiri în mână. Aţi văzut că n-au spini? Sau frunze? Pe cine prostesc ei? De ce nu e Geoană sau Năstase sau Iliescu? Ca să nu ne aducem aminte ce-au făcut? Copchila în alb, cu cearşaf alb în spate şi trei flori roşii şi o muzică ca de sfinţi. Românii nu-s proşti, astea-s vrăjeli. Să-mi demonstreze că io, tuşa Veturia sunt importantă pentru ei. Mătuşa Tamara poate da. ”

“La liberali nu-i aşa cusută cu aţă albă reclama, dar să le fie ruşine de la obraz, că vorbesc de minciunile altora. Şi ei au minţit de-au rupt. Au fost la putere, de ce n-au adus bani din Europa? Şi dacă i-au adus, cum zice armeanul ăla, unde sunt? De ce nu se văd? Ştii cum zice Iisus cu ridicatul pietrei. Şi cum s-au aşezat muierile în jurul lui Crin, am văzut pe un afiş, parcă-i o cruce răsturnată. Cu crucea nu te joci la români.”

“Ăştia ai lui Băsescu măcar vorbesc şi de bine şi de rău. Da poţi să-i mai crezi şi pe ei? Nu mai crezi în nimeni. Reclama cu inundaţiile mai e cum mai e, dar cum să-l cred pe Stolojan, în câmp, cu un pumn de pământ în mână? Ăla e om fin, bolnăvicios, de birou. Dacă dă de două ori cu sapa, leşină. Poate să lupte cu vorbe pentru pământul românesc, dar nu ia nimeni pământul de aici. Ce era de luat, s-a luat. Dacă spunea că se bate pentru români, poate-l mai credeam. “

“Copchila preşedintelui n-are ca taică-su pielea tăbăcită să suporte toate răutăţile. Nici taică-su văd că nu mai rabdă. Bufneşte des. Dacă nu e bun de nimic, de ce-l bagă în seamă? Dacă greşeşte, de ce nu-l lasă să piară pre limba lui? De ce sunt ei şmecheri, politicieni, ziarişti şi alţi oameni cu carte, şi ne spun nouă ce să credem? Io pot să judec singură când a greşit un om şi când n-a greşit. Io pot să spun că nu din greşeală s-a dat o bucată din Marea Neagră când încă nu era a noastră. Şi aşa, fără şcoală cum sunt, înţeleg şi cum e cu petrolul, cu flota, cu aurul, cu băncile, cu tezaurul, cu securiştii, cu comuniştii, cu FMI. Io nu degeaba am ajuns la 74 de ani. Io mă uit cine câştigă dintr-un scandal şi cât câştigă. Io mă uit cine şi de ce se uneşte. Că de dragul lui tuşa Veturia şi a altora ca mine, nu moare nimeni. Dacă Băsescu zicea ca ei, îi era bine, asta ştiu. Şi pe el sunt io supărată, că nu i-a dovedit pe hoţi, dar cred că tot o să-l votez. Dar acu, la 7 iunie, nu ies la vot. Că nici să mintă nu ştiu. Iar dacă e să fiu minţită, mă las minţită, cum mă minţea moşu meu când călca în străchini, dar măcar să mă mintă frumos, nu să mă prostească pe faţă.

Tuşa Veturia are doar trei clase. N-a primit niciodată mită electorală. Spune că românii care-şi dau votul pe bani sau cei care n-au învăţat să judece cu mintea lor ce văd în jur, îşi merită soarta. “Politicienii să vină la mine, să le spun io cum se minte frumos, ca să-i alegem. Să nu-i bârfească pe ceilalţi, în primul rând. Să înveţe să ne asculte, să vorbească cu noi, să ne treacă pragul adesea, nu doar în campanie. Şi să ne caute cu suflet, nu să le fie silă de noi şi noroaiele noastre. Eheeeeee, câte ar fi de învăţat de la bătrâni…”

De ce nu suntem în stare să ne preţuim valorile cât timp sunt în viaţă?

Şi dacă noi suntem fii risipitori, a existat vreun program al Ministerului Culturii care să ne îndemne să-i respectăm cum se cuvine pe contemporanii atinşi de aripa lui Dumnezeu? Este patrimoniul – nu că s-ar face mare lucru şi pentru acesta – mai presus decât oamenii? Dacă aveţi răbdarea să ascultaţi cele cinci părţi ale concertului lui Tudor Gheorghe, veţi avea un exemplu viu de ingratitudine faţă de un mare artist. Iar ca Tudor Gheorghe sunt mulţi…

Să le mulţumim valorilor româneşti cât timp sunt între noi, nu atunci când sunt pe copârşeu. Metode sunt, de costat nu costă mult, dar e nevoie de voinţă – de data aceasta nu doar politică – de a recunoaşte, vorba lui Ţuţea, că Ion Iliescu nu este egal cu Kant… Aţi văzut vreun formator de opinie care, măcar odată pe săptămână, să promoveze o valoare reală? Vă asigur că vă ajung degetele de la o mână să-i număraţi pe cei dispuşi să se plece în faţa unei personalităţi. Ştiţi, cu siguranţă, de ce…