Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat în Ministerul Economiei în primul guvern Tăriceanu, actual director al grupului de firme InterAgro, este cercetat – alături de magnatul Ioan Niculae şi alte 39 de persoane – în dosarul gazelor naturale sub acuzaţiile de complot şi subminare a economiei naţionale.

Impus în cabinetul Tăriceanu la insistenţele lui Dan Voiculescu, Alesandru a fost destituit după opt luni pentru semnarea unui memorandum prin care gruparea rusă de la Alro Slatina primea energie electrică de la Nuclearelectrica. Prietenii de la Alro, suspicios de generoşi, i-au dat firmei de familie a lui Alesandru 30% din acţiunile Conef Gaz, una dintre cele două firme intermediare prin care Gazprom exportă gaze în România în perioada 2010-2030. Continuarea aici.

Sper ca darul meu să vă bucure. De Dumnezeu şi de iubire ar trebui să ne lăsăm învăluiţi zilnic, nu doar la sărbătorile religioase.

“Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, când e  cazul)  între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“.

Domnul Stângă gândeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sunt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sunt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac câţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el.

Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sunt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea până la identificare. Transformi diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere.

Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei.

În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel dintâi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său. La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, rece, invulnerabil.

Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Când unul dintre parteneri devine dominator, când apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amândurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului.

Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală. Idolul nu spală niciodată picioarele idolatrului. Faimoasa iubire curtenească nu era scutită de un anumit halou de idolatrie, cu pasiunea ei pentru „madonizarea“ femeii, cu echivalareaconstantăa îndrăgostirii cu „vasalitatea“. Rezultatul era un soi de destrupare trăită trupeşte.

Dar îndrăznesc, domnule Stângă, să suspectez niţeluş de idolatrie şi imaginea dvs. despre „femeia iubită“: „mântuită de accesoriu, de penumbre incomode“.

Nu ne putem îndrăgosti de statui. De esenţe. De lumini incoruptibile.

Idolatria, cum ştim, înseamnă şi a lua un lucru drept altceva decât este. Faţă de idolatrie, iubirea e un miracol de realism: ea celebrează fiinţe vii, nu fantasme.

Diferenţa dintre omul îndrăgostit şi omul idolatru? E totuna cu diferenţa dintre dialog şi poruncă. Dintre entuziasm şi frică.

Mă opresc deocamdată aici. Pentru continuare, vă dau întâlnire peste 20-30 de ani.”

După cum aţi putut observa, sunt o prezenţă discretă. Sau o absenţă indiscretă. Dar sunt. Secunde, minute, ceasuri, zile, luni, ani, cu bune şi rele, fără dispense sau edulcorări. Deseori tac. Râd când sunt fericită. Mai şi plâng, când mă lasă nervii. Cel mai adesea zâmbesc. Sau surâd. Cum vă place. Fiindcă ştiu.

Ştiu ce e în spatele măştii, dacă şi când şi de cine poate fi scoasă. Dacă oglinda e plană, când devine convexă sau concavă, cum e cu unghiul de reflexie şi cu acela de incidenţă. Ştiu (aproape) toate feţele, ştiu cum se dozează lumina şi întunericul. Ştiu că întunericul este cel mai des înainte de ivirea zorilor. Ştiu că întunericul este (doar) absenţa luminii, aşa cum tot ce e rău este (doar) absenţa iubirii. Iar iubirea vine numai când vrea ea. Când te atinge aripa lui Dumnezeu.

Ştiu că totul este chestiune de prezenţă sau de absenţă a iubirii. Că iubirea care aduce pacea implică (şi) arta de a umple ce lipseşte şi de a goli ceea ce prisoseşte. Că oamenii pot povesti oricând ce s-a petrecut înafară, dar niciodată nu pot reda în cuvinte ce s-a transformat înăuntru. Că tocmai cuvintele ucid şi salvatoare este fapta, experienţa nemijlocită. Şi, mai ales, ştiu că transformarea nu se poate declanşa, controla sau opri, aşa cum, trufaşi, credem adesea. Că aproape tot ceea ce ne răneşte ne şi vindecă, după rânduiala tainică a Domnului. Ştiu că iubirea nu trebuie să ofere sau să ceară ceva în schimb, ci doar să se manifeste.

Îi mulţumesc Arhanghelului meu că mi-a dat prilejul să ştiu, să mă înţelepţesc. Că a funcţionat ca un turnesol, obligându-mă să mă (re)descopăr. Mă uitasem, undeva, în rutină. N-a fost simplu. Cuvântul “ştiu”  – care poate că pe unii îi scoate din minţi – a fost plătit cu asupra de măsură.  Ştiu, dar cunoaşterea n-a venit lin, doar cu bune, ci şi cu rele. Cu lacrimi, cu sânge, cu umilinţe, cu sacrificii, cu privaţiuni, cu multă muncă. N-a venit genetic, nu mi s-a cuvenit, nu am avut revelaţii. Semne avem cu toţii, dar câţi le citim corect tâlcurile? Le interpretăm cum ne convine, nu cum sunt, de fapt. E mai simplu să nu ai nimic şi să vrei să crezi că ai totul, aşa cum e seducător să ai totul şi să te vaiţi că nu ai nimic. Între aceste ipocrizii extreme şi nuanţele lor -  fiecare ştie în suflet adevărul – tocmai totul se pierde…

Să-mi trăieşti ani mulţi, Arhanghele! Şi să ai tăria să povesteşti – când va veni vremea - basmul real despre turnesolul tău!

P.S.  Textul fără clipuri e ca mâncarea fără sare!

Motto: Barack Obama: “Faceţi să vă funcţioneze justiţia, ce aud la firmele americane despre România este legat de justiţie.”

Democraţia nu e posibilă în absenţa statului de drept. Statul de drept nu există fără justiţie şi fără separarea acestei puteri de celelalte. Justiţia e de neconceput fără instanţa ei supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rolul instanţei supreme (continuarea pe evz.ro)

Probabil că n-am văzut moartea dându-ne târcoale ca să preţuim timpul pe care-l avem de trăit. Simplul fapt că iubim alţi oameni nu înseamnă că trebuie să trebuie să trăim după regulile lor, după scara lor de valori. Ei ştiu ce vor, sunt pragmatici şi nu se pliază după valorile şi visele noastre, ci şi le îndeplinesc pe cele proprii. Cu sau fără noi. Principala misiune a fiecăruia în viaţa pământească este să-şi asculte şi să-şi urmeze sufletul, nu inima sau raţiunea. Iubim cu adevărat când îl lăsăm pe ceilalţi să fie ei, ceilalţi ne iubesc cu adevărat atunci când ne lasă să fim noi. Orice condiţionare, orice alterare, orice confruntare pe tema a ce are voie să fie/să facă/să gândească celălalt înseamnă orice, dar nu e iubire.

Mulţumesc, Steve Jobs! Eu, una, n-am văzut acest clip degeaba. Cu siguranţă, voi trăi altfel.

P.S. “Stay hungry, stay foolish!” este tradus în clip cu “fiţi curioşi, fiţi îndrăzneţi!”. Mie una îmi place mai mult versiunea “Rămâneţi (fiţi) flămânzi, rămâneţi (fiţi) naivi!” Chiar dacă, doar aparent,  îndemnul nu e “constructiv”, eu cred că asta a vrut să spună Jobs: Rămâneţi flămânzi, rămâneţi naivi!”

Îi plăceau florile... (gif)

Zâmbea rareori lumii de afară.
Păşea în şoapte pe care le dorea tăceri…

S-a dus…

Am găsit doar un trup nevolnic
Lăuntrul a pus un zid de miasme între noi

Milioane de cuvinte nerostite plâng acum

- Noi am rămas doar gânduri
- E vinovată, nu şi-a purtat Crucea!
- Noi n-am ajuns să fim
- Ne-a numit iubire şi ne-a lăsat aici, în colivie
- La întâlnirea cu Dumnezeu îi va fi tare greu fără noi!

Ştia că va pleca.
Trăsese cu ochiul în Cartea Vieţii.
Dar nu le-a eliberat din colivie…
A vrut, dar n-a mai găsit cheia…

În dimineaţa când a văzut aripile pe pat a înţeles că a venit momentul.

Neliniştea i s-a ţesut prin carne
Şi a destrămat-o seninul.

- E mai bine să fii răstignit pe pământ?
- La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile?
- Dumnezeu e Iubire?
- Cum pun aripi unui suflet?
- Ce mult m-am iubit…

Îngerul păzitor
i-a mângâiat ultima lacrimă
şi i-a aşezat aripile.

- Nu le vreau!
- Mă descurc singură.
- Am de ispăşit…

Le-a dat jos
şi a pornit să urce
lungul drum al întunericului spre lumină.

P.S. Am încercat să vă povestesc ceva despre mama mea soacră, Ecaterina.
Sigur am fost subiectivă, dar aşa am simţit.
Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească în pace!

Sărut mâna, mamă!

În această seară, de la ora 21.00, pe B1, preşedintele Traian Băsescu este invitatul lui Ion Cristoiu. De la 21.50, împreună cu alţi invitaţi (nu-i ştiu, că vi i-aş enumera) vom comenta zicerile preşedintelui.

Sper să nu-mi dezamagesc nici fanii, nici duşmanii!

Dacă ar fi să definesc cu un singur cuvânt aceşti ani, nu mi-ar fi deloc greu. MUNCA a fost cuvântul cheie. Am muncit cu plăcere, cu entuziasm, chiar, fără plictis, fără rutină, 10-12-14-16 ore pe zi, sau mai mult, fără sincope, fără proteste, fără invidii pentru cei care, nepresaţi de ziua de mâine, îşi puteau construi ziua de poimâine sau pe cea de apoi.

Puţinul timp liber rămas l-am împărţit între cărţi, familie, prieteni, O viaţă cu o singură zi liberă pe săptămână, în care nu ştiam ce să fac mai întâi. Pe vremea lui Ceauşescu aveam, ca tot românul, duminica liberă,  în democraţia şchioapă ce i-a urmat, sâmbăta i-a luat locul, fiindcă duminica se făcea ziarul de luni.

Am trăit fără vacanţe, concediile le făceam la ai mei, să-i ajut să strângă strugurii, porumbul şi să se pregătească de iarnă. Veneam după câteva săptămâni de muncă fizică, cu care nu eram obişnuită, mai obosită decât plecasem „în concediu”, cu febră musculară, însă cu mintea odihnită, cu bateriile încărcate de „acasă”.

În 21 de ani postdecembrişti am avut două vacanţe. Una în Grecia, trimisă de Nistorescu, ca să nu fiu în ziar când se pregătea o năzbâtie jurnalistică cu care n-aş fi fost de acord. Alta de zece zile la Mănăstirea Sihăstria, fără radio, fără televiziune, fără ziare, fără semnal la telefon, fără mâncare de dulce, cu cărţi una şi una, cu rătăciri aiurea pe munte, cu slujbe cum doar pe la Frăsinei sau Athos aş mai fi putut auzi, dacă m-ar fi făcut mama bărbat, cu bucate de post dumnezeieşti şi cu somn de voie. Părintele Cleopa trecuse deja în lumea celor drepţi, iar părintele Ciprian era tare bolnav, aşa că am cam dus lipsă de interlocutori.

În rest, am mai „furat” de la Măria Sa, Munca, nu mai mult de 5-6 week-end-uri în 20 de ani. Cât am văzut din România şi din Europa – destul de puţin – a fost în goana jurnalistului aflat la datorie, „din mers”. Adică n-am văzut ce am vrut, ci doar ce mi-a ieşit în cale între evenimente, scriitură şi transmisii în redacţii. Nu mi-am găsit timp de a da curs invitaţiilor unor rude sau prieteni, stabiliţi în diverse colţuri de lume. Cel mai mult regret că nu am ajuns la cele două Carmen, una de la Tokio şi cealaltă de la Kuala Lumpur. Aşa cum vizita la Ana mi-ar fi permis să văd o Americă la care încă visez.

Când aveam ceva mai mult timp liber, n-aveam bani, când am avut ceva bani, n-a fost timp liber, n-am putut să-mi declin responsabilităţile. Mai exact n-am avut cui, nici la job, nici în familie.

Despre îngrijirea sănătăţii, conservarea tinereţii şi alte mofturi atât de dragi femeilor, n-are rost să mai vorbesc.

Ştiu că eu şi numai eu sunt vinovată că am trăit aşa – mai bine zis n-am trăit, am trăit prin dispensă sau m-am lăsat trăită, cotropită de problemele altora – că nu m-am iubit suficient. N-am aroganţa să spun că Dumnezeu ar fi capul răutăţilor fiindcă am avut liber arbitru. Am preferat să-i ajut pe alţii şi când nu mi-au cerut asta şi poate am stricat multe din planurile Domnului cu nişte oameni. Poate că deja plătesc, încă din viaţa asta, binele făcut. Căci ăsta e rostul real al butadei „nici un bine nu rămâne nepedepsit”.

N-am aşteptat nimic de la nimeni niciodată – în familie sau la joburi – am fost o oamă bărbată şi am uitat adesea că sunt femeie. Cu toate astea, cred că dacă mâine aş trebui să o iau de la capăt, aş trăi aproape la fel.

De asta îngheţ când văd ce uşor îşi dau cu părerea despre mine, pun verdicte sau fac comparaţii din unghiul lor de vedere oameni care doar m-au citit sau m-au văzut pe sticlă ori au vorbit cu mine o dată, de două ori, de multe ori, fără a înţelege nimic. Nu-i uşor să explici cum ţi-a trecut viaţa printre degete pentru părinţi, pentru cei iubiţi, pentru prieteni, pentru oameni, pentru România, pentru idealuri, pentru principii, pentru idei. Nu contează dacă oamenii au meritat, dacă ideile au fost sau nu utopice, dacă idealurile erau sau nu realizabile, contează că am crezut în ei/ele şi că nu am vorbit , ci am făptuit, dându-le sentimente şi timpul rezervat de Dumnezeu pentru mine. Dacă am greşit, sunt sentimentele mele, sunt credinţele mele, curge timpul din clepsidra mea.

Acelaşi timp pe care alţii şi-l alocă lor şi doar lor, scriu, călătoresc, comunică, iubesc, dorm, se îngrijesc, fac tot ce le trece prin cap. Cred că au toate libertăţile de pe lume, minus aceea de a se pronunţa în ceea ce mă priveşte, după cum li se pare că m-ar cunoaşte. Libertatea lor se sfârşeşte acolo unde o atinge pe a mea. Iar libertatea mea include şi dreptul de a greşi. N-am nedreptăţit pe nimeni cu bună ştiinţă. Totdeauna am avut grijă ca de pe urma faptelor mele să nu plângă alţii. Dacă au plâns, să analizeze mai bine şi să vadă motivul real. Ce au judecat pripit, ce li s-a spus, au crezut şi mi-au atribuit. Eu am avut mare grijă să nu rănesc, chiar dacă pentru asta am avut de suferit.

Aşa cum nu mi-am putut alege înfăţişarea, condiţia materială, condiţia spirituală, am dreptul de a fi, în compensaţie, aşa cum m-am construit, cărămidă cu cărămidă, de le place sau nu celor cu care vin în atingere. La asperităţi n-am umblat. Fac parte din mine şi cine mă place, le iubeşte şi pe ele, mă priveşte ca pe un întreg sau nu nu mă priveşte deloc. Nu-i treaba mea.

Accept că fiecare om are soarta lui, că, vorba lui Ţuţea, Kant nu este egal cu Ion Iliescu, că nu putem modifica mare lucru din ce ne-a fost ursit. Mă uit în oglindă şi ştiu cum arăt, dar mai ştiu că frumuseţea sau urâţenia nu depind de mine şi sunt în ochii celor care privesc. Ştiu şi unde m-am născut, că am avut doică, nu şi guvernantă, iar biblioteca alor mei era modestă, dar părinţii nu mi i-am ales. Nu-i iubesc mai mult sau mai puţin pentru că nu mi-au putut oferi altă viaţă şi mi-aş da pentru ei şi ultima picătură de sânge. Mai ştiu şi ce înseamnă strălucirea minţii, aici Domnul a fost mai generos cu mine, am un avans faţă de unii, dar şi un handicap faţă de alţii, dar asta nu mă îndreptăţeşte să-i dispreţuiesc pe cei născuţi cu o zestre genetică mai modestă sau să nu-i respect pe cei cu mai mulţi neuroni.

Probabil că lecţia mea pe pământ în această viaţă a fost lecţia muncii aproape patriotice, aproape fără de răsplată, pentru alţii, fără a aştepta nimic în schimb. Am fost doctor de suflete pentru o mulţime de prieteni, dar cea mai mare bucurie este că mi-am ajutat tatăl să-şi prelungească cu 5 ani viaţa aici, între noi, şi să moară cu demnitate. Am fost loială iubirilor mele şi am făcut tot ce poate face o oamă-bărbată  pentru bărbatul pe care-l iubeşte. Probabil n-am fost suficient de femeie…

De pe urma scriiturii mele, alţii au făcut miliarde sau au cîştigat campanii electorale, multora le-am salvat onoarea şi demnitatea, am ajutat mulţi nedreptăţiţi, bogaţi sau săraci lipiţi pământului, cu doctorate sau cu o clasă mai mult ca trenul. Pe mulţi profitori ai tranziţiei i-am lăsat fără posturi, dar puţini au mers la puşcărie, acolo unde le e locul.

A trebuit să învăţ să-mi reprim revolta, inevitabilă, omenească, şi să muncesc cu drag, cu zâmbetul pe buze. Dacă nu voi mai trăi aşa, trebuie să găsesc tăria să SCHIMB starea de fapt, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu ştiu dacă o să pot, dar ştiu că tot ce nu m-a ucis, m-a întărit. Câtă răbdare mai are Dumnezeu cu mine, iarăşi nu ştiu. Poate mor mâine, poate trăiesc încă 20 de ani.

Revin de unde am plecat, la MUNCĂ. De lene n-a murit decât cel ce a refuzat posmagii nemuiaţi, de muncă au murit destui. Sper să nu ajung să cad într-o zi secerată, de epuizare.

Recunosc, nu ştiu să am vacanţe. Nu prea ştiu să admir altceva decât perfecţiunea lăsată de Dumnezeu. Nu prea ştiu să fac complimente. Nu ştiu să mă laud. Nu ştiu să mă iubesc.

Dacă ştiu a iubi, nu pot a aprecia eu decât ceea ce mi se pare, dar asta pot spune cei la care (nu) ajunge iubirea. Probabil că pudoarea şi timiditatea mă fac stângace. Mi-i teamă de cuvinte, dar la fapte nu poţi ajunge fără ele. Pot fi considerată ciufută sau exuberantă, prea liniştită sau o nebună sadea.

Aşadar, atunci când veţi auzi că m-am decis să las toate urgenţele, să le spun imperativ tuturor „Plec!”, fără să cer voie, şi să-mi iau brusc vacanţă, apoi să ştiţi că s-a schimbat paradigma, că „mortul” s-a trezit şi umblă.

Nu-mi staţi în cale, nu-mi tăiaţi elanul, nu-mi spuneţi la loc comanda! Cărţi am, sigur, în bagaj, daţi-mi linişte, căldură sufletească, ceva afecţiune, ceva tandreţe, ceva muzichie, vorbiţi cu Doamne Doamne să am parte de senin, să pot vedea stelele, să picure destul cât să privesc ploaia cu nasul lipit de geam sau s-o ascult, legănându-mă într-un şezlong. Dacă e iarnă, rugaţi-l pe Bunuţul să curgă pe pământ varul din 4 martie. Nu vreau agitaţie, nu prea vreau oameni pe care nu-i cunosc în preajmă, nu cred că vreau vorbe, sufletele se înţeleg aproape din priviri, dacă au comună măsură. Nici fapte, de nu e vremea lor. Vreau o rupere de ritm, o schimbare de paradigmă.

E mult? E puţin? Ştiu doar că îmi ajunge pentru a fi fericită. Şi că am prostul obicei să întorc înzecit ceea ce primesc. De bine vorbesc. Căci răul îl uit.

Sunt exact aşa cum m-am descris şi de asta cred din ce în ce mai des că sunt din altă epocă, din alt spaţiu, că locul meu nu e aici, în aceste vremuri. Probabil că doar într-o mănăstire, dacă aş fi custode de cărţi, cu suficient timp pentru Dumnezeu – nici pentru El n-am avut destul timp, pare hulă, dar e purul adevăr – m-aş simţi împlinită. Dar cum să găsesc tăria să mă călugăresc dacă n-o am nici pe aceea de a pleca în concediu, unde văd cu ochii?