Pentru mai tinerii oaspeţi ai blogului, Jacques Prevert este un celebru poet francez. Textele lui au devenit textele unor şlagăre, dar se regăsesc şi în manualele şcolare. Vărsător autentic, a venit pe lume la 4 februarie 1900 şi a părăsit-o la 11 aprilie 1977. De scris a început să scrie abia la 45 de ani. Puţini poeţi au fost iubiţi precum Jacques Prevert. Versurile lui – de cele mai multe ori albe, de o simplitate năucitoare, cu jocuri de cuvinte şi sensuri camuflate abil - emoţionează încă publicul de toate vârstele, pe toate meridianele. Detractorii lui îl consideră un poet “popular”, fără a îndrăzni să-i atace, însă, substanţa poetică. Îşi putea dori mai mult Jacques Prevert? Nu cred, aşa că am selectat câteva din poeziile lui şi vi le dăruiesc.

Pentru tine, dragostea mea

Am fost la târgul de păsări
Şi-am cumpărat păsări
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de flori
Şi-am cumpărat flori
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de fiare vechi
Şi-am cumpărat lanţuri

Poate că aş fi trecut cu indiferenţă peste un eseu despre suferinţă – găzduit de situl poezie.ro şi postat mai jos – dacă nu mi-aş fi amintit de demnitatea şi discreţia cu care şi-a dus boala pe picioare părintele meu, Nicolae Savin.

Tata a fost chemat la Domnul în urmă cu mai bine de 6 ani, după cinci ani de luptă cu un cancer necruţător. Am fost în permanenţă lângă el, dar cât am înţeles din suferinţa lui? Sau, mai exact, cât a lăsat să se vadă din ea?
De mult timp vreau să scriu despre el, dar de fiecare dată degetele îmi înţepenesc pe tastatură. Mi-e foarte greu să decid ce să spun şi ce să tac despre această splendoare de om.
Pe tata, decenţa de a nu-şi exhiba suferinţa l-a ucis. Practic, o virtute precum demnitatea, practicată în exces, a devenit un defect şi i-a venit de hac: o tumoare apărută undeva deasupra cefei i-a ros calota craniană precum cariul lemnul si a pătruns în creier, fără ca acest om să se plângă vreodată de o banală durere de cap. A răbdat cu stoicism, stârnind consternarea şi admiraţia medicilor care, ulterior, l-au operat. Dacă ar fi mers din timp la medic, ar fi descoperit boala într-un stadiu incipient şi poate trăia şi astăzi. Vreme de cinci ani, de la diagnostic până la moarte, deşi a suportat mai multe operaţii şi numeroase tratamente chinuitoare, tata şi-a ascuns, în continuare, suferinţa. O singură dată, în aşteptarea unei injecţii care să-i ostoiască durerea, s-a întors cu faţa spre perete, strângând spătarul patului ca într-o menghină, pentru ca eu să nu văd cele câteva lacrimi care-i izvorâseră din ochi. În rest, avea o privire luminoasă, vie, de parcă ar fi fost cel mai sănătos om din lume. Şi nu sunt subiectivă: toţi medicii care l-au tratat s-au înclinat cu respect în faţa acestui tip de comportament, recunoscând că astfel de oameni au văzut extrem de rar sau deloc.
Aşa încât, ori de câte ori citesc despre suferinţă, o văd sau o aud, gândul îmi fuge la părintele meu…
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dialog despre demnitatea suferinţei

eseu de Corneliu Traian Atanasiu

- Să ştii că orice suferinţă mă impresionează până la lacrimi şi mă umileşte. Mă simt vinovat de ignoranţa, indiferenţa şi bunăstarea mea şi, pentru că nu pot compătimi cu cel afectat pe măsura ei, mă simt complice

Paserariu

de Mihai Ursachi

Algebră celestă! Cristalitatea melodioasă a osaturii de corb (ei când zboară produc în ether austere vibraţii, sintagme de gheaţă). “Aşa se explică o mulţime de lucruri.”

*

Şi de asemeni: există o pasere care în dimineţile verii (cerul – cruzimea acidului prusic) mult prea tăios mânuie biciul. O, flagelate odori campagnarde – tăcere masochă a nostalgiei: Pit-palac! Pit-palac!

*

Cât despre cucii nătângi care-aud că se aciuară

Au trecut Floriile, vine Paştele. Stăm de vorbă cu conştiinţele noastre, ne spovedim sau nu, ne împărtăşim sau nu. Fără iertare, însă, nu există punte spre Dumnezeu. Despre iertare şi importanţa ei pentru sufletele noastre scrie cu mult mai mult har decât aş face-o eu Nicolae Steinhardt, în volumul “Dăruind vei dobândi”. Dragilor, citiţi, vă rog, cu mare atenţie acest eseu. Recitiţi-l, dacă simţiţi că vă rămâne ceva  neclar. Veţi vedea cât de superficiali suntem şi atunci când ne batem cu pumnii în piept că iertăm. Şi, orgolioşi, ne facem o virtute din asta…

Iertarea

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ, ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri; 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit; 3. iertarea de sine; 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu

Reluând:

1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu

Fiindcă tot am vorbit în postarea precedentă de Nicolae Steinhardt, cred că merită citit cu mare atenţie şi testamentul său politic. România a depăşit, cel puţin teoretic, dictatura. Mulţi dintre români, nu. Probabil că abia generaţiile viitoare vor scăpa de ”omul nou”, prezent în mai mică sau mai mare măsură în fiecare dintre noi. Să ne ferească Dumnezeu de o dictatură, camuflată sau nu. După cum am văzut în Republica Modova, Europa nu are reacţie.

TREI SOLUŢII

Testament politic

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori

În România post-decembristă, onoarea e a fraierilor, cavalerismul e în insectar, eleganţa e păguboasă, dragostea de ţară e în discursuri, interesul public a murit. Ştim toţi, pe propria piele, că interesul personal a devenit politică de stat, chiar sport naţional, că lupta pentru bani, sfere de influenţă şi putere este singura raţiune de a fi a clasei politice. Vedem vârful aisbergului şi ne îngrozim. Dacă am avea acces la subteranele politicii româneşti, fie am ieşi în stradă, pentru o nouă revoluţie, fie am emigra în masă. Din păcate, cei care ştiu ce se întâmplă cu adevărat în România, nici nu îndrăznesc să facă o revoluţie, nici nu au tăria să emigreze. Stau cu mâinile în sân, vegetează, suportă, se izolează, se adaptează. Absenteismul la viaţa cetăţii devine, iarăşi, tactică de supravieţuire a intelectualităţii.

Avem voie să ne închidem, iarăşi, în turnul de fildeş? Avem voie să lăsăm românii pradă deznădejdii, fără de alternativă? Dacă eu, Nicoleta Savin, aş spune că nu, cine m-ar crede? Sau cine m-ar urma? N-am trufia sau nebunia să consider că aş putea scoate din amorţeală intelectualii acestei ţări. Dar pot găsi tenacitatea de a-i provoca să iasă din bârlog. O să-mi spuneţi că e o misiune imposibilă, dacă nu sinucigaşă. Ei şi? E dreptul meu să încerc, nu e datoria mea să reuşesc. Ştiu că rar poţi fi profet în ţara ta. Motiv pentru care îi voi invita pe alţii să profeţească sau să trezească conştiinţe în acest spaţiu, numit, nu fără de noimă, Blog de veghe.
Ce ziceţi de regretatul Nicolae Steinhardt? Evreul convertit la ortodoxie în închisoare şi devenit, ulterior, monah la mănăstirea Rohia, poate fi un bun profet. Dacă nu mă credeţi, luaţi de citiţi un prim fragment din “Jurnalul fericirii”, carte de căpătâi care ar trebui studiată în licee, dacă în fruntea ţării ar fi nişte oameni care ar vedea în electorat şi altceva decât o masă de manevră.

“Rolul credinţei este hotărâtor în tot ceea ce aparţine domeniului ideativ. (…) Puterea este ea însăşi o formă de credinţă. (…) După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte că a fost întrebat de nenumărate ori cum se face că a putut cădea. Celor care-l chestionau astfel, Troţchi socoteşte că puterea le apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din mână, un ceas, o riglă sau un carnet. El însă dă cărţile pe faţă: puterea se pierde când influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele diriguitoare şi în rândurile masselor. Se schimbă credinţele, se preschimbă sufletele, apar idealuri şi planuri noi. Troţchi a căzut – el o spune, nu eu – nu pentru că s-au urzit comploturi împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai gândeau şi nu mai credeau ca el, nu se mai aflau pe acelaşi plan spiritual cu el. I se spunea că e individualist şi aristocrat, lui, teoreticianului revoluţiei permanente, pentru că massele erau obosite de revoluţie şi voiau

Fiindcă v-a plăcut atât de mult postarea anterioară din cea de-a doua carte a lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”, am ales pentru voi, dragilor, încă un fragment. Sper să vă placă, aşa cum sper să vă facă să vă luaţi în serios poziţionarea faţă de Dumnezeu, şi la bine, şi la rău. Câte parale face imaginea, care sunt valorile care contează, cât greşim când ne lăsăm înşelaţi de aparenţe ne spune, cu abruptă sinceritate, Dan Puric.

(…) Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.
Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală la Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.
După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm

Acest “basm”, publicat de Dan Puric în volumul “despre Omul Frumos” şi atribuit unui călugăr de la muntele Athos, m-a emoţionat profund.
Cred că nici un om – religios, indiferent care ar fi religia sa, sau ateu – nu va citi netulburat “basmul”. M-am străduit doar să-l reproduc, judecaţi-l singuri. Şi, rogu-vă, daţi-l mai departe, pe orice cale. A venit vremea să răspândim şi binele, nu doar răul.

Basmul din Carpaţi

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”,  a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti,

Indignat de postarea-protest la ploaia bacoviană, ”Au înnebunit salcâmii”,  şi de faptul că am ales să mă aricesc mult prea mult şi mult prea repede, un vechi prieten mi-a reamintit că nimeni şi nimic nu merită să mă facă să uit cât iubeam odinioară ploile. “Mutzule, nu poţi să-ţi alterezi fibra interioară. Nu poţi ajunge să urăşti ceea ce te defineşte doar fiindcă nişte oameni ţi-au înşelat aşteptările sau, chiar, te-au trădat. Ploile şi ninsorile te umpleau de încântare. Şi de viaţă. Şopteai adesea Descântecul de ploaie al Blandianei, fredonai şi vara Ploaie în luna lui marte şi Decembre, erai îndrăgostită de Bacovia. Când ploaia nu doar că nu-ţi mai spune nimic, ba chiar te enervează, cu tine se întâmplă ceva rău.”

Ştiu că am ales să supravieţuiesc, dar nu mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat. E chiar reconfortant să văd că unui om pe care-l credeam dispărut din viaţa mea îi pasă. Da, aceea e Nicol. Cea iubitoare de ploi şi de ninsori, cea care recita sau fredona cu bucurie tot ce-i trecea prin cap. Mulţumesc, dragul meu. Promit să încerc s-o regăsesc pe acea Nicol.

Descântec de ploaie

de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place

În semn de protest pentru starea indusă de ploaia bacoviană, ascult  neobosită Tudor Gheorghe. Vă postez şi vouă, dragi omuleţi, două bucăţi pe care, aproape sigur, le-aţi uitat: “Muge un cerb”, şi “Au înnebunit salcâmii!”.