Postat de: nicoletasavin | 06/12/2008

Gutui coapte, levănţică, tutun şi-un balansoar

De la o vreme, Sfântul Nicolae îmi aminteşte de zilele de iarnă din copilărie. Personajul principal era bunica Zoiţa, o moldoveancă aprigă exact cât trebuie şi înţeleaptă cât cuprinde. Eram unicul copil al mezinului ei, Nicolae,  şi mă iubea ca pe ochii din cap. Bunica a rămas fără de „om” când sărisem de trei ani şi atunci am devenit centrul universului. S-a cunoscut cu bunicul Grigore pe când avea 16 ani, iar el 36. Au uitat de lume iubindu-se şi s-au „luat”. De tot. Au fost mereu doi în unul şi s-au certat rar, doar fiindcă bunicul punea stavilă timpului într-un balansoar, unde citea când ardea ţara, sau se mai uita după vreo femeie focoasă. „L-am gelozit degeaba, fată dragă, mă trăda cu cărţile, nu cu muierile. Îmi venea să le pun pe foc. Dar nu ne apuca apusul soarelui certaţi niciodată, că împăcarea în pat nu e împăcare”, povestea bunica.

De „buni” Grigore îmi amintesc că mă ţinea în braţe când citea. Balansoarul ne legăna pe amândoi, în prispa casei. Mă jucam cu barba lui albă şi-i miroseam hainele.  Nu prea recunoşteam  mirosul şi-l întrebam: „A ce miroşi?”. „A iarba dracului, nu ştii tu ce-i aia”, îmi răspundea. După care imi alunga mânuţele ca pe nişte muşte, fiindcă-l gâdilau. Priveam fascinată cum prepara ţigara din tutun vărsat, cum răsucea foiţa. Înainte de a o aprinde, mă trimitea la păpuşi. Plecam fără să comentez, dar urmăream din pat rotocoalele de fum. Mă fascinau. Îmi mai amintesc şi o scenă de la înmormântare, când toată lumea plângea, iar eu mă jucam, fericită, cu florile din sicriu şi spuneam: „Nu plângeţi, aşa e bunicul, adoarme târziu, se trezeşte greu!”.

Amintirile cu bunica n-ar încăpea în trei cărţi. M-a crescut de la 3 luni până la 14 ani, mi-a vegheat paşii până s-a dus să-şi reîntâlnească omul, în 1987. Părinţii mei locuiau în aceeaşi curte, în casa construită de ei, dar le eram mai mult musafir. Casa bunicii Zoiţa era sanctuarul meu. În bucătărie avea o sobă cu plită, cuptor şi o laviţă în spate, unde mă cuibăream să citesc. Din toamnă până în primăvară, mirosea a gutui şi mere coapte. Aveam trei gutui, doi cu fructe mai mici, de un galben aprins,  foarte aromate, unul cu fructe mari, de culoarea lămâii, mai puţin înmiresmate. Din cele mari bunica făcea dulceaţă şi peltea, cele mici se mâncau coapte. Îmi lasă şi acum gura apă, aşa cum şi mi-i cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi de dorul bunicii. Gutuii s-au uscat, pe rând, după moartea ei, parcă de dorul peltelei.

La bunica acasă mai mirosea a levănţică. „Garderobul” ei n-a cunoscut vreodată molia. În serile de iarnă, după stagiul de musafiră la ai mei, tata mă înfofolea, mă lua în braţe, traversa curtea, urca scările, prispa şi mă ducea în dormitorul maicii lui. Bunica Zoiţa citea sau se ruga. Întrerupea ritualul şi-mi spunea, invariabil: „Bine-ai venit, dulceaţă!”. Depuneam un sărut fugar pe obrazul tatii şi mă cuibăream la sânul bunicii. Ascultam vrăjită vocea ei caldă ce-mi depăna amintiri, poveşti, poezii şi alte cele şi urmăream dansul flăcărilor în întuneric. Nu tăcea pînă nu adormeam încolăcită de braţele-i muncite. Dimineaţa se strecura din aşternut, făcea focul, îmi încălzea apa de spălat, îmi pregătea micul dejun, după care mă trezea cu un sărut, mă lua în braţe şi mă aşeza în faţa focului, ca dogoarea lui să mă cuprindă.

De ce descriu un ritual aparent comun? Fiindcă nu-şi repeta niciodată zicerile – era o comoară de înţelepciune – nu ardea nici o etapă – avea o cadenţă de ceasornic – şi era toată o lumină şi o bucurie. Niciodată nu s-a plictisit, niciodată nu s-a supărat, niciodată nu m-a certat, n-am văzut-o măcar încruntându-se. Atâta devoţiune nu mi-a mai fost dat să văd vreodată.

De Moş Neculai, bunica Zoiţa era o albină. Ne făcea bunătăţi fără de număr. Tata era Nicolae, eu Nicoleta, mama împlinea ani. Avea pentru cine munci. În restul anului, nu se grăbea niciodată: „Dumnezeu nu ne-a lăsat să ne grăbim. Sigur greşim. Treaba bună se face pe îndelete”. „Mai uşor, Ană, că nu vine Ceauşescu în control!”, o dojenea pe mama care era în stare să şi văruiască în zi sfântă. Bunica nici focul nu-l făcea duminica, îl pregătea de sâmbătă seara şi ne ruga pe noi să scăpărăm chibritul a doua zi.  Sărbătorile erau sacre, dar nu era habotnică în ce mă priveşte. Nu m-a luat la biserică decât dacă am dorit, nu m-a silit vreodată să spun o rugăciune. O spuneam? Bine. Uitam s-o spun? Iarăşi bine. Parc-o aud când mă grăbeam să îngenunchez alături de ea: „Credinţa nu se bate cu nuiaua, fată dragă! Joacă-te!”

Deja mă simt copila de odinioară, împletind cosiţele păpuşilor, aşa cum le împletea bunica pe ale mele, în fiece dimineaţă. Şi vă reproduc o poezie pe care o ştiu de la ea. Probabil că este aproximativ exactă. Nu ştiu cine a scris-o. Nici nu-s curioasă. Eu îi ziceam „Jocul bunicii Zoiţa”…

„Jocul bunicii”

„Am putea să ne jucăm de-a căpşunile / Şi jocul ar ţine cu lunile / pentru că ar trebui întâi să răsărim, să ne facem frunze / sub care să putem sta ascunse / până vom creşte şi vom roşi de plăcere descoperind /ce de mistere mişună prin aer şi pământ.

Ne-am mai putea juca de-a morcovii şi de-a pătrunjeii. / Am sta lungiţi pe marginile aleii / unii ar fi albi, alţii portocalii / unii ar fi dulci, alţii şi mai şi. / Am sta cuminţi ca nişte sfinţi / Şi nu am bănui defel / Că mai miroase-n jur a foi de pătrunjel. / Am mustăci numai de râs în frunze când / Ne-am gâdila cu rădăcinile pe sub pământ.

Sau ne-am putea juca de-a pepenii şi de-a lubeniţele. / Ne-am întinde cât am putea vrejurile şi codiţele / şi la capătul lor am creşte nişte globuri împărăteşti / atât de mari, că nici nu poţi să le urneşti / Galbene, sau cu dungi, sau verzi şi lucioase, învelite-n mătase / Unde ne-am putea ascunde, dulci şi mici / Ca nişte zei fericiţi şi pitici / Înconjuraţi de miezul roşu sau portocaliu / „Cine mă ghiceşte, al lui să fiu!”

De-a câte şi de-a câte ne-am mai putea juca / În grădina mea…. / Dar noi, de-o întreagă copilărie, ca fleţii / Ne jucăm numai de-a fetiţele şi de-a băieţii…


Responses

  1. Excelente descrieri, aproape ca am simtit mirosul gutuilor coapte… Si daca satul cel cu moldoveanca apriga si inteleapta este cel pe care il banuiesc eu, poate ca nici nu ar fi chiar asa de imposibil sa simt miesmele bunatatilor pe care le facea cu atita maiestrie si bunatate bunica Zoita. Este suficient sa deschid fereastra si sa privesc in zare, am impresia ca locul acela despre care povestiti imi este foarte aproape de locul de unde va scriu acum, undeva pe linga Magura Odobestiului…

    La multi ani pentru ziua de ieri si tot ce e mai bun pe lumea asta, sa vi se-ntimple in fiecare zi!

  2. Bine ai revenit ! Mi-era atat de dor de tine, asta de aici! La multi ani inca o data si sa-ti fie sufletul tihnit, sa ne mai scrii asa🙂

  3. Da, Nasti, ai ghicit, la poalele Magurii Odobesti, la Jaristea. Multam de urari si promit sa mai scriu despre bunica Zoita
    Mi-as dori sa stiu cine este misteriosul sau misterioasa G, care a avut acces la scriitura cu sufletul impacat

  4. Mi-ai amintit de bunici. Doamne…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: