Postat de: nicoletasavin | 03/01/2009

Ninge-ne, Doamne!

Urâtă-i iarna care te cheamă să te duci după ea în loc să vină ea la tine, inexorabil. Mi-e un dor ca de bunica Zoiţa de o iarnă nebună, fără viscol, dar cu zăpada de un metru, doi, la care să privesc cu nasul turtit de geam şi cu mintea în alte vremuri. Timpurile când eram o copilă sunt cele care-mi dau ghes, fiindcă atunci aveam de luptat cu troienele precum Feţii frumoşi cu zmeii. 

Eram în Jariştea natală şi mama, sătulă ca de mere pădureţe de fiică-sa cea zbânţurată, a cerut dispensă să mă dea la şcoală la 6 ani şi jumătate. Câte unii n-au avut ce face, i-au dat-o şi mi-au furat un an de copilărie. Aşa că în toamna anului 1967 eram cea mai mică boboacă din clasa învăţătorului basarabean Ilarion Crafciuc. Nu strălucea prin nimic, poate prin plictiseala cu care ne-a luat în primire pe noi, cei care aveam să-i fim ultima serie de elevi. Era un venetic cumsecade, cu voce gravă şi o şuviţă a la Băsescu ce-i adumbrea adesea ochiul drept. Cred că pe atunci nu se inventase fixativul sau nu ajunsese la Jariştea, iar tovarăşul nu avea stilist să-i recomande tăierea moţului. Ne privea sever pe deasupra unor ochelari cu cele mai groase lentile văzute de mine până atunci. Ce-i drept, nu prea cunoscusem mulţi ochelarişti. Ilarion Crafciuc nu m-a suportat niciodată. I se părea o crimă să ştii să scrii, să citeşti, să socoteşti şi, implicit, să nu depinzi de el. Puţin îmi păsa. În mintea mea de copilă, tovarăşul trebuia ascultat, dar nu respectat sau iubit; pentru respect şi iubire trebuie să transpiri ceva, iar tovarăsul Ilarion transpira doar la subraţ.

Cu toate acestea, mi-era dragă şcoala, îmi plăceau colegii, mie, celei fără de fraţi şi surori, dar iarna lui 1967 a fost tare grea. Cum naiba să ajungi la şcoală când stai pe uliţa numită, pompos, strada Vlase, iar premarele nu binevoieşte să trimită şi acolo un plug să desfunde drumul? Şi totuşi, cu zâna bună numită bunica Zoiţa, reuşeam să-i înving pe zmeul Iarnă şi pe buzduganul său, Crivăţ. Cale de mai bine de un kilometru, bunica funcţiona pe post de înainte-mergător. Mă înfăşura într-un şal gros pe care-l prindea în mai multe locuri cu ace de siguranţă mari şi-mi spunea: „Tu, copilă, mergi exact în spatele meu, să nu te biciuiască vântul, şi calci exact pe urmele paşilor mei, să nu înoţi în omăt. Mă potocheşte maică-ta de răceşti”. Cam la 100 de metri se oprea să-şi tragă sufletul şi mă întreba de mai pot. „Merg, bunico, şi până la Bucureşti!”. Drumul presupunea, obligatoriu, şi o întoarcere la 180 de grade, când bunica îmi freca obrajii roşii de frig preţ de un minut, mă strângea la piept şi-mi depunea, fericită, o sărutare pe frunte. Când terminam orele, deşi veneam spre casă cu Crivăţul în spate, bunica venea să mă ia. Ce vremuri, Doamne!

Sau cum topea bunica Zoiţa zăpadă în mai multe oale mari, pe plita din bucătărie. „Copilă, ţine minte de la mine, cea mai albă rufă e aia de-o speli cu apă de omăt şi săpun sau leşie, o fierbi bine, o clăteşti cu  apă rece, o apretezi cu făină şi o usuci afară, când îi ger”. Când am mai crescut, s-a îmbunătăţit reţeta. La fiert, apă oxigenată, la apret amidon, dar iarna, omătul, apa rece de fântână şi gerul au rămas. Despre maşina de spălat, bunica nu a vrut să audă niciodată. „Dacă nu frec eu cu mâna mea o rufă, ăla nu-i spălat! Ce vrei, să latre câinii la albituri?” Bunica Zoiţa a murit în 1987 şi n-a mai apucat să vadă cum faci minuni cu Ariel, Ace, Vanish sau Lenor.

Multe alte amintiri vin instantaneu atunci când văd zăpadă în juru-mi. Dar ia-o de unde nu-i anul acesta, trebuie să mă duc la munte după ea. Şi mai mereu, în ultimii ani. Nu mă plâng fiindcă m-aş simţi precum Mahomed şi mă jenez să merg eu după omăt – cum i-ar spune zăpezii bunica Zoiţa – dar unde sunt ninsorile de altă dată? Mă frige carnea de dorul lor…

Doamne, dă cu tifla încălzirii globale sau cum s-o mai fi chemând ea şi dă-ne iernile înapoi!… Fă să fulguiască cu patima iernilor de demult, ca o poruncă de a fi fericiţi… Spune-i cerului să ningă aşa cum noi n-am aflat c-ar şti s-o facă… Să cadă, Doamne, raiul pe pământ, sau măcar toate florile albe din el… Spune-i lui Sfântu Petru să ne trimită varul din 4 martie şi din alte zile sinistre… Adu-ne îngeri şi neîngeri, lacrimi de stele şi rouă de comete… Ninge-ne, Doamne, cât mai este timp… Fă-ne albi de suntem galbeni, roşii sau negri… Fă-ne nevinovaţi pe noi, cei vinovaţi… Căci, ştim bine, curând, prea curând, va fi, din nou, întuneric…


Responses

  1. Bine te-am gasit, Nicoleta Savin! Te urmaresc demult, dar nu banuiam aceasta latura atat de calda si delicata a jurnalistului de investigatie, pe care o intuiam, e drept, dar la alta dimensiune.

  2. minunat, mi-ati adus aminte de copilarie
    mi-au dat lacrimile. multumesc pt aceste amintiri minunate


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: