Postat de: nicoletasavin | 14/01/2009

„Nu mă consider cel mai iubit dintre pământeni”

Zilele acestea, urşii păcăliţi de Vulpe mi-au purtat paşii spre televiziuni şi, implicit, mi-au mâncat timpul de bloguit. Recunosc şi că nu m-au ţinut balamalele să mai butonez nopţile, aşa cum obişnuiam. Am rămas datoare cu partea a doua a surprizei promise iubitorilor de Şerban Foarţă, dar nu numai lor. Onorez azi promisiunea, cu scuzele de rigoare. Sunt patru interviuri, fiecare din ele dă seama despre feţele poetului, despre juneţea şi maturitatea sa, despre relaţiile cu breasla, cu formaţia Phoenix, cu lumea politică. Foarţă din aceste interviuri este altul decât cel cunoscut din poezii. La fel de pişicher, la fel de acid, cu acelaşi neîmblânzit spirit ludic, care nu exclude luciditatea şi rigoarea. Foarţă iubeşte cuvintele, le stoarce de sensuri, le valorizează, le filigranează, cu un respect pe care doar cel ce înţelege Cuvântul îl poate avea. Deşi vă invit la o lectură destul de consistentă, sunt sigură că nu vă veţi plictisi. Din contra…

„Nu mă consider cel mai iubit dintre pământeni”

(Ziarul de Duminică, supliment al Ziarului Financiar, 11.08.2006, Marcela Gheorghiu)

O întâlnire cu poetul şi traducătorul Şerban Foarţă seamănă cu răcoarea unui pahar cu apă rece sau a unui evantai pe timp de vară. Cel puţin asta am simţit eu când l-am întâlnit prima oară, la Bookfest. Poetul care a cucerit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, traducătorul rafinat din limba dulce a lui Villon, textierul legendarei trupe Phoenix mi-a acordat interviul care urmează.

La Bookfest 2006, am aşteptat aproape o oră până am reuşit să vă smulg din mijlocul bucureştenilor care se înghesuiau să obţină autografe, să vă strângă mâna, să vă spună bună ziua. Vă bucuraţi de multă simpatie aici, în Bucureşti.

Da, sunt popular aici şi mai ales în dulcele târg al Ieşilor, mult mai popular decât la Cluj, unde am publicat foarte mult pe vremea Echinoxului – astăzi, dacă îmi este permis să spun, o revistă mai mult sau mai puţin ermetică. Nu vreau însă să las impresia că mi-am luat-o în cap şi că mă consider cel mai iubit dintre pământeni, dar cred sincer că, în mare măsură, prima „tranşă” de dragoste care mi se oferă vine din faptul că am scris texte pentru Phoenix. Existenţa acestei trupe a făcut să beneficiez şi eu de pe urma succesului ei. De fapt, ani de zile, aceasta era prima întrebare care mi se punea – şi nu neapărat de către oameni cu interese literare specifice, ci pur şi simplu de către tineri, de oameni îndrăgostiţi de muzica acestei trupe. În general însă se bucură de simpatie din partea celor din jur oamenii care au oarece umor, iar eu posed într-o anume măsură această calitate, îi fac mai mult să râdă decât să plângă. Motivul principal pentru care mă bucur de atâta simpatie aici, la Bucureşti, este însă acela că bucureştenii mă văd rar, ceea ce este un lucru foarte bun.

 Nu supăraţi niciodată pe nimeni? Nu vă înfuriaţi?

Eu pot să fiu agresiv numai când sunt agresat. Îmi trece, însă, repede şi apoi îmi pare rău. Şi ştiţi de ce? Îmi zic şi eu ca Marcel Proust că „şi nenorocitul ăla care îţi trage o copită a primit la rându-i alte copite”.

 Eu nu vreau să vă întreb despre perioada Phoenix. Mă interesează perioada Echinox.

Eh, perioada aceea, pentru mine, a început ceva mai târziu decât apariţia revistei, prin 1970-1971, când deja nu mai eram student. Aveam însă un prieten din Timişoara care era student şi echinoxist la momentul respectiv: Ioan Radin Peianov. Nu l-am mai văzut de mulţi ani. El a fost cel care a insistat să public la Echinox. Am tradus mult din literatura franceză veche. Am publicat, câţiva ani, în ritm susţinut în paginile revistei clujene. Se ştie bine că era o revistă care nu plătea nimic, într-o vreme în care revistele, cât de cât, plăteau colaborările. Sigur, nu era ca în epoca de mare glorie în care cu o poezie proastă cumpărai un apartament – nu la fel de prost, ce-i drept, ca poezia respectivă. Trăiam însă o vreme de spirit liber şi asta ţinea loc de orice recompensă materială, iar în al doilea rând eram tânăr. În 1973, când revista Echinox a fost sărbătorită la împlinirea a cinci ani de existenţă, îmi amintesc că am făcut o mare chermeză la crama Bucureşti (Metropol) din Cluj, unde şef era Mongolu’, porecla de legendă astăzi a lui Remus Pop. Era un fel de restaurant subteran care există şi astăzi. Nu poţi să vorbeşti, să-ţi aminteşti de Echinox, fără să-i chemi de-acolo, de unde sunt, pe cei care nu mai sunt. Momentul aniversării nu fusese destul de bine ales, tocmai murise Olimpia Radu, o fată talentată, în vârstă de numai 21-22 de ani… Şi iată cum, rostind acest nume pe care nu l-am mai rostit de multă vreme, îmi răsar în minte Marcel Constantin Runcanu, Marian Papahagi, Mircea Zaciu…

Colaborarea cu revista Echinox a lăsat urme în creaţia dvs.? V-a influenţat în vreun fel?

Vedeţi, Echinox era o revistă de tineri intelectuali, ambiţioşi, foarte cultivaţi, un fapt ce poate părea redundant, dar dacă ne uităm în jurul nostru, astăzi, vedem că trăim o epocă în care foarte mulţi poeţi – scriitori, în general – sunt inculţi şi au impresia că, dacă sunt aşa, sunt mai originali. Cred sincer că îşi sunt lor înşile suficienţi; nu au timp să se citească nici măcar între ei, ba mai mult, se tem că, apucându-se de citit, îşi pierd originalitatea. Dar la un moment dat toată verva asta lirică înţarcă. Revenind la „Echinox”, revista nu numai că m-a format, dar m-a şi confirmat într-o anumită direcţie, a unei literaturi elaborate, nu improvizate dintr-un soi de semidoctism care, repet, face ravagii, mai ales printre poeţi. Gândiţi-vă la Rimbaud, care a murit, poetic vorbind, la 17-18 ani şi care pare un derbedeu, un huligan cum ar zice Maiakovski, dar care, la 13-14 ani, făcea exerciţii de versificaţie în latină şi în franceza veche. Or, la tinerii noştri poeţi… e străvezie, cred, diferenţa. Vedeţi, aşadar, că poezia nu presupune doar talent, e nevoie şi de un bagaj cultural, în lipsa căruia nu poţi trage nici cea mai mică concluzie. Asta m-a învăţat colaborarea cu revista Echinox.

Diferă mult Echinox-ul de mai târziu de cel care a fost o şcoală literară?

Da. Normal că, din motive fie şi numai sentimentale, iubesc mai mult Echinox-ul de atunci. Cel de acum mi se pare de opinie separată faţă de rest; se constituie într-o enclavă.

Dinspre Cluj se vede invers raportul margine-centru?

Cred că da, pentru că, probabil, Clujul consideră periferie tot ceea ce nu este el, în sensul ombilical al termenului. Am văzut că, în genere, relaţiile umane şi literare la Cluj sunt mai reci decât în alte centre, la ora actuală.

Ce mai scrieţi?

Chiar în momentul de faţă lucrez la o serie de poeme, pe care le-am reunit sub titlul „Ghici, ghici, ghici, ce-i aia kitsch”, un gen de poezii voit kitsch-oase, dar afectuoase; în kitsch, ca şi în snobism, se petrece un omagiu adus artei, dar prost înţeles.

Vi se pare peisajul cultural românesc invadat de kitsch? Visceralitatea tinerei generaţii e un kitsch?

Nu mi se pare. Există voci, şi masculine, şi feminine, care au o înclinaţie aparte spre un exotism ieftin. În cea ce priveşte tânăra generaţie de scriitori, visceralitatea lor nu este kitsch. Şi ştiţi de ce? Din cauza efortului uriaş pe care îl depun întru urâţire, care nu mai reprezintă o estetică a urâtului, ci o urâţenie în sine. E absolut necesar să se diferenţieze unii de alţii şi să încerce să fie originali. Însă, ca orice generaţie mai mult sau mai puţin avangardistă, ei trăiesc gregar, pentru ei contează gregaritatea şi fac ceea ce se cheamă grup, front, în sfârşit tot ceea ce presupune stupul şi roiul, o frondă colectivă. În mare măsură însă seamănă atât de mult între ei, încât mă tem că peste zece, douăzeci de ani, fenomenul literar actual va mai interesa doar din punct de vedere sociologic, ca document despre lumea urâtă în care trăim, o lume aflată în plină degradare.

Ce va face în viitor poetul şi traducătorul Şerban Foarţă?

Nu ştiu ce va face poetul şi traducătorul, dar Şerban Foarţă va îmbătrâni şi va muri…

 „Arta ne ajută să suportăm mizeria din jur”

(Adevărul, 10 septembrie 2008, Cezar Paul Bădescu)

Când cântăm piesele „Mica ţiganiadă” sau „Fată verde, cu părul pădure” ale trupei Phoenix, rostim şi versurile lui Şerban Foarţă, care, la începutul anilor ’70, scria cele mai frumoase texte pe care le-a avut vreodată muzica rock din România. Astăzi, Foarţă este unul dintre cei mai importanţi poeţi de la noi.

Cezar Paul-Bădescu: Dragă Şerban, mulţi spun despre tine că eşti un brand al poeziei româneşti actuale. Cum te simţi în postura de brand?

Şerban Foarţă: M-aş simţi mai bine în postura de brandy, pentru că le-aş face plăcere altora bându-mă. Iartă-mă, dar eu mă consider aşa ceva. Nu fac nici cea mai mică moftangeală ipocrită. Nu sunt decât un tip care încearcă să-şi facă datoria faţă de sine, faţă de o abstracţie care se cheamă literatură.

De ce trebuie să-ţi faci datoria faţă de literatură? Ai vreo datorie de plătit literaturii?

Da, am de plătit în măsura în care pe de o parte există un prim pariu pe care probabil voluntar sau involuntar, conştient sau inconştient, îl facem toţi când ne apucăm de această meserie, mai mult sau mai puţin ruşinoasă… Pentru că nu e chiar cea mai glorioasă – e mult mai glorios să câştigi bani în Alaska, umblând după aur, sau să descoperi America. Deci, facem un pariu cu noi înşine, faţă de literatură sau altă artă. Şi asta e prima obligaţie: să nu trişăm, dacă se poate. În al doilea rând, este vorba de o recunoştinţă faţă de artă – literatură, pictură, muzică, ce-o fi -, care ne ajută mai mult decât credem să supravieţuim şi să suportăm mizeria şi mizeriile din jur. Din cauza asta trebuie să fii fidel acestui hobby, care nu este doar un hobby.

„Literatura este singurul drog”

Pe tine, literatura te-a ajutat?

Da. Mi-e foarte dificil acum să-mi închipui că aş fi putut face altceva. Există în fiecare dintre noi pulsiuni demoniace sau perverse, pe urmă există ceea ce s-ar chema melancolie, depresie. Ei bine, literatura te ajută să depăşeşti toate aceste lucruri. Altfel, s-ar ajunge, de multe ori, sau la depravare totală, sau la sinucidere.

Deci literatura pe care ai făcut-o a îmblânzit fiara din tine?

O să ţi se pară ciudat, în măsura în care astea ţi le spune cineva care pare că scrie mai mult sau mai puţin gratuit, adică nu e neapărat angajat existenţial în ceea ce face. Tot ce pot să spun e că literatura este singurul drog care ţine locul altora faţă de care, probabil, aş fi fost tentat.

Privind înapoi, ce s-a păstrat sau schimbat din Şerban Foarţă care scria pentru Phoenix, în „Cantafabule” sau „Mugur de fluier”, şi Şerban Foarţă de acum?

Întâmplător, versurile pe care le-am scris pentru „Cantafabule” şi câteva piese din „Mugur de fluier” au reprezentat un fel de debut – deşi eu nu mai eram la vârsta debutului (aveam 25-26 de ani). Ce s-a schimbat de-atunci? Nu s-a schimbat mare lucru… Mă uit la apa asta heraclitică, dar mai mult eleată (deci care stă mai mult pe loc, decât să curgă) şi mă gândesc că nici eu nu am curs foarte mult. Probabil am câştigat puţin mai mult curaj – cum se spune acum, „tupeu” -, am scăpat în primul rând de lumea în care am trăit totuşi până la 47 de ani, cea a comunismului, care te făcea să renunţi câteodată la unele lucruri, pentru că ştiai că le scrii zadarnic.

Deci în ’89 aveai 47 de ani…

M-am născut în ’42. Chiar îi spuneam nevestei mele, care din păcate nu mai e: uite, Arghezi a debutat la 47 de ani; debutez şi eu la 47! Oricâte văicăreli s-ar auzi că nu s-a schimbat nimic, s-a schimbat enorm! Faptul că poţi să scrii ce-ţi trece prin cap e mare lucru pentru un condeier.

„Mi-am publicat cărţile pe banii mei”

Te cenzurai înainte de „89?

Nu mă cenzuram. Sigur că, oarecum, da, era o autocenzură, ştiai din capul locului că putea sări de oriunde iepurele. De exemplu, eu am scris la un moment dat „cantilenă tricoloră” – dar era vorba de alt tricolor decât cel românesc: verde, violet şi roşu. Şi redactorul de carte mi-a zis că nu poate să rămână aşa, pentru că „face aluzie la…”, pentru că „se interpretează” etc. În genere, din păcate, trebuia să anticipezi unele reacţii. Ori te gândeai că scrii literatură pentru sertar şi pentru mai târziu sau niciodată. Ori, dacă voiai cât de cât să mai publici, trebuia să ai grijă să preîntâmpini anumite „interpretări”. Altfel scriai zadarnic. Uite, odată, în loc de a spune „cruciform” într-o cronică plastică, am spus „stavromorf”. Era vorba de nişte picturi în care apărea un fel de spaţiu împărţit în formă de cruce. Ştiam că-mi scot cuvântul „cruciform” – crucea devenise un fel de înjurătură. Şi atunci am pus „stavromorf”, pe care nu l-au înţeles şi nu l-au scos. Dar nici cititorii probabil nu l-au înţeles…

Poezia ta nu era deloc pe linia poeziei oficiale, acceptate, era chiar la polul opus. Cum de nu ţi-o refuzau la publicare?

Unu: în reviste nu publicam aproape deloc. Doi: din şase cărţi de poezie, patru au fost publicate la Editura Litera, pe banii mei. Fiind vorba de un tiraj minuscul, nu făceau caz de anumite lucruri. Singura chestie pe care mi-au scos-o din cărţile publicate la Litera a fost „fiare filozoafe” (din „Invocaţie”, în „Cantafabule”, care pe discul Phoenicşilor e recitată extraordinar de Pittiş). Nu ştiu ce aveau ei cu „fiare filozoafe”!… Da, am dat eu bani pentru publicarea lor. De exemplu, „Texte pentru Phoenix” a costat cam 5.000 de lei – asta pe vremea când salariul mediu era vreo 2.500 de lei. În plus, trebuia să le dai ceva şi celor de la tipografie, să-ţi pună o hârtie mai bună, o copertă mai acătării… Adică le dădeai un mic bir acolo, câteva Kentane, câteva vodcane… Lucrurile funcţionau într-un fel în regim capitalist. Era, de fapt, un capitalism sovietic.

Traducător intraductibil

Ai tradus foarte mult şi, traducând, ţi-ai pus marca pe ceea ce ai tradus. Dar, pe de altă parte, poezia ta este în mare măsură intraductibilă. Cum se împacă lucrurile acestea?

Da, ai dreptate. Problema intraductibilităţii de care vorbeşti este cât se poate de adevărată. Recent, mi-au cerut nişte poezii (vor să facă o antologie, la Paris, de poeţi români actuali), şi am căutat nişte versuri care s-ar fi putut traduce în franceză. Am găsit cu chiu, cu vai câteva mai mult în vers alb, care nu mă reprezintă în mod special. Există acest paradox, că, deşi eu sunt traducător, poeziile mele sunt intraductibile. Sunt intraductibile pentru că sunt prea tributare plasmei lingvistice a limbii române. Deci sunt un poet – ca să zic aşa – vernacular. Am mai scris şi în alte limbi (bineînţeles, fără să ştiu limbile respective pe dinăuntru), dar şi în cazurile acelea cad într-un fel de intraductibil. Am tradus din alţi scriitori pentru că: unu, m-a interesat foarte mult ce se poate face cu acest transport, această transbordare dintr-o limbă în alta; doi, este şi un pariu că poţi să faci lucruri care par insuportabil de făcut. În plus, este şi o mică tendinţă a mea de a naţionaliza, în sensul de a intra în posesia acelei poezii sau text pe care-l traduc.

Ai tradus de curând şi texte din Vechiul Testament – „Eclesiastul” şi „Cântarea cântărilor”, după ce ai făcut acelaşi lucru şi cu „Psalmii” anul trecut. De ce te-ai oprit asupra textelor din Vechiul Testament?

Pentru că se exagerează în direcţia asta şi a început să se poarte un fel de bigotism, iar eu am vrut să arăt că acestea sunt nişte poezii uluitoare. Ar mai fi interesantă şi „Cartea lui Iov”, dar ea ar trebui tradusă foarte shakespearian şi nu ştiu dacă mă mai ţin curelele. Altele nu mă interesează, numai acestea, pentru că ele au un fel de embrion poetic. Consider că dialogul cu Dumnezeu nu trebuie să fie idilic, aşa cum cred mulţi, ci ca în „Cartea lui Iov” sau ca în Iacob şi îngerul – un dialog plin de reproşuri, uneori revendicativ şi chiar vindicativ, pentru că în asta constă măreţia unei credinţe, nu doar într-o simplă ducere la biserică.

Pictura – o terapie fără creier

Te exerciţi şi în domeniul artelor plastice. Ai avut şi ceva expoziţii. Cum de te-ai apucat şi de pictură?

N-am avut niciodată talent la desen. Caietele mele de desen, când eram la şcoală, mi le făcea mama. Am tradus multe cărţi care au legătură cu artele plastice: Valery despre Leonardo da Vinci, Vermeer, Salvador Dali etc. Am iubit întotdeauna artele plastice ca un fel de curte interzisă, ceva care era după un gard. Am avut prieteni de diverse vârste care erau mai mult sau mai puţin plasticieni… La un moment dat, am iubit disperat o domnişoară de la Arte plastice care probabil din cauza asta a plecat în Canada, prin ’64… Oricum, acest limbaj al artelor plastice m-a interesat. Acea expresie a francezilor, „bête comme un peintre” („prost ca un pictor”), nu e deloc injurioasă. În timp ce pictezi şi mâna merge pe hârtie, nu e nevoie de creier. Pictura este una din cele mai mari terapii prin lipsa acestui releu, care se cheamă creierul.

Citat: Există în fiecare dintre noi pulsiuni demoniace sau perverse, pe urmă există ceea ce s-ar chema melancolie, depresie. Ei bine, literatura te ajută să depăşeşti toate aceste lucruri. Altfel, s-ar ajunge, de multe ori, sau la depravare totală, sau la sinucidere. (Şerban Foarţă)

 „Parcă suntem nişte armii grele de furnici…”

 (Dialog realizat de Iolanda Malamen, iunie, 2006, Bookfest, publicat în cotidianul „Ziua”)

La fiecare întâlnire cu Şerban Foarţă, cozeria risipitoare de inteligenţă ia locul dialogului convenţional, într-o explozie de metafore, adjective, jocuri de cuvinte care mai de care mai inventive, mai pline de umor. Şerban Foarţă seduce cu o mare uşurinţă, nu numai prin viu grai, ci şi prin literatura pe care o scrie, de un farmec nebun şi de o inteligenţă a scrisului, fără egal. Poet din stirpea Dimov, motivat de marea cunoaştere a culturii franceze şi nu numai, atent la (se)ismele literare, parodiind sublim ticuri verbale şi molipsiri groteşti, ticluind tot felul de cuvinte pe care le împerechează meşteşugit, Şerban Foarţă deconstruieşte, construind, uimindu-ne cu rafinamentul şi disponibilitatea lui lingvistică. Într-o lume greoaie, abuzivă, ternă, buimacă, pe care o sperie umorul şi tandreţea şi care a uitat că literatura poate fi şi un spectacol, Şerban Foarţă sădeşte în cititor, auria sămânţă a ludicităţii, nu ca scop facil, ci, ca faptă culturală. Un scriitor extraordinar, pe care, citindu-l, ajungi să-l iubeşti şi să vrei să-l cunoşti, iar cunoscându-l în carne şi oase, să vrei imediat să-i citeşti cărţile.

Şerban Foarţă, ai venit la Bookfest pentru a prezenta cititorilor ultima ta carte, apărută la editura „Brumar”: „Un castel în Spania pentru Annia”. Ai venit şi pentru „spectacolul” cărţii?

Pentru că este un Târg de Carte am venit şi să târgui cărţi. Nu chiar foarte multe, pentru că… „târguim-aş dar n-am sârg”. Mie în genere, ideea de Târg (nu fac acuma pe îngeraşul suferind de splină), îmi repugnă puţin. Nu pentru că sunt snob sau am impresia că cartea (voilá! nu putem evita această cacofonie) nu este un produs până la urmă vandabil sau nevandabil; ceea ce mă depăşeşte fundamental este mişcarea browniană (care nu are legătură cu Brown sau cu Codul şi (pis)Codul Da Vinci). Am sentimentul că mă pierd într-o babilonie în care lucrurile se devălmăşesc într-o asemenea măsură, încât îţi pierzi la un moment dat propria identitate. Propria identitate ţi-o poţi pierde prin băutură, prin dragoste, prin mai ştiu eu ce, dar nu prin „mişcare browniană”.

Ar fi prea livresc.

Parcă suntem nişte armii grele de furnici care, spre deosebire de ele, nu ştim ce facem. Noi năpădim, nu avem în genere bani, „ne lasă gura apă” la o serie de cărţi şi ne uităm la ele ca la nişte bijuterii printr-o vitrină. Sunt spre exemplu, cărţi splendide care costă mult, spre 5 milioane, nişte atlase… e şi un Da Vinci, cu Cod cu tot.

Şi cu film?

O fi şi cu filmul, pe care eu nu l-am văzut.

Oricum, cartea a fost cea mai vândută carte, din ultimul an. Are cititori entuziaşti în toată lumea. Ce ai mai observat astăzi, în forfota şi zumzetul Târgului?

Preşedintele a fost astăzi, l-am auzit, a avut „o lansare la apă”. A lipsit şampania inaugurală pe care poţi să o dai de pereţi sau de un perete al expoziţiei, iar expoziţia să o ia din loc ca o navă. O expoziţie de cărţi în momentul în care devine un fel de vas fantomă în care s-ar acumula aproape toate cunoştinţele lumii, de la Turnul lui Babel încoace, ar fi ceva realmente formidabil şi această sticlă de şampanie ar merita izbită, dar nu ştim încă de care pupă, proră, etravă sau alte părţi componente ale unui vas. Poate că, aruncată la întâmplare, îşi găseşte mai bine drumul şi vor urma uralele şi bucuria izbânzii.

Am amintit de Dan Brown şi al său „Codul Da Vinci”. De ce are această carte un asemenea succes?

Poate ca sunt(em), totuşi, prea exigenţi cu un roman pasabil, după unii, pasibili de un „auto-da-fe” exemplar. Poate pentru că asemenea cărţi sunt ele însele lesne inflamabile, inflamându-ne şi pe noi, până la pierderea oricărei urme de umor. Şi, pentru că focul lor e repede trecătoriu, la fel de repede se trece şi al nostru. Acum o lună, două, eram mai inflamaţi decât azi; mâine sau poimâine, o să uităm cu totul că a existat, cândva, o carte cu titlul „Codul Da Vinci”, care mai are, încă, prin capitale şi provincii, un succes în aparenţă invincibil din motive multe şi mărunte. E vorba de o literatura trivială, în pofida pretenţiilor ei intelectuale. Are o tramă poliţistă şi, ca atare, captivantă. Dă impresia că te iniţiază în cele mai obscure enigme şi mistere. E sacrilegă cât este nevoie şi ingenioasă cât să ne intrige irepresibilele apetituri ale transgresării unor limite, tabu-uri, s.a.m.d. E un ecou al romanelor lui Eco!

Iar m-ai tuşat cu jocul: eco(u)-Eco. Nu ai de gând să citeşti cartea lui Brown?

Când o să am multă vreme la dispoziţie, îţi promit să o citesc din doască-n doască.

Uite câţi „târgoveţi” şi-au umplut sacoşele cu cărţi! Nu-i minunat?

E adevărat, dar sacoşele evocă timpuri triste, când foarte mulţi erau „sacoşarzi”, pentru că, din când în când, aveau norocul „să se întâlnească” cu cine ştie ce produs, nu se ştia niciodată care. Trebuia să ai neapărat asupră-ţi acel obiect. Sacoşele pline cu cărţi au alt rang, alt statut, alt aplomb, deşi, dă-mi voie să-ţi spun, câteodată sunt atât de grele, încât „te-ndoaie”. Nu iubesc cărţile din punctul ăsta de vedere de loc, iar ca să faci ordine într-o bibliotecă, mai bine „iţi iei câmpii”.

Cărţile sunt mai grele ca mobila.

Da, da, sunt mult mai grele. Din cauza asta eu „am uitat” pe la diverse gazde în studenţie nişte valize cu cărţi, unele regretându-le până în ziua de azi. Le lăsam acolo, ziceam că mă întorc să le iau, dar nu le mai luam niciodată. Am chiar sentimentul că o parte din mine e îngropată acolo. Erau cărţi pe care mai făceam şi adnotări, deşi eu nu scriu de regulă, dar se mai întâmplă. Nu suport amprentele pe cărţi. Aş vrea să găsesc o modalitate a copertelor inamprentabile, pentru că amprentele pe cărţi sunt ca rănile pe retină, ca urmele pe pahare.

Ai vrea să ai o carte cu amprentele lui Jean Jacques Rousseau, de exemplu!

O, sigur. A apărut o carte de Geo Bogza cu amprentele digitale ale lui.

„Poemul invectivă”, parcă.

Da, „Poemul invectivă”. Nu se mai poate face a doua oară această formidabilă găselniţă. El considerându-se mai mult sau mai puţin justiţiabil, ceea ce i s-a şi întâmplat, şi-a pus deja amprentele digitale, ca să-l reprezinte.

Or să apară cărţi amprentate cu ADN.

Va fi un eveniment foarte interesant. Un Făt-Frumos care se naşte direct din carte. Din cartea cu ADN, se ia puţin pe linguriţă şi mama gustă, şi iese un copil cu „adenită”.

Cu „adenită cronică”.

Cronică şi, ca să zic aşa, apriorică, având cronica literară la purtător.

Am glumit noi ce-am glumit, dar, recunoaşte Şerban Foarţă: este minunat că anul trecut ai primit „Premiul „Eminescu” şi ţi s-au mai tipărit şi câteva cărţi spectaculoase!

Adeveresc. Dar cărţile sunt chiar prea spectaculoase. La un moment dat, acest ambalaj s-ar putea să umbrească sau să ducă la o carenţă a fondului, a formei. Sigur, spectaculozitatea asta se întâmplă mai ales datorită unor edituri, cum e de exemplu „Brumar”, de la Timişoara.

Cărţile de poezie editate acolo sunt impecabil de frumoase, au o ţinută grafică extraordinară.

Asta i se datorează unui poet care, din păcate, are un anumit nenoroc; este mai talentat decât mulţi alţii, dar nu-l ştie nimeni: Adrian Botnaru. Asta şi pentru că este un ins rezervat. El a avut iniţiativa unei colecţii de poezie deosebite ca „înfăţişare”. Şi „Polirom” şi „Humanitas” mi-au editat cărţi frumoase. Editura „Vinea” mi-a publicat „Spectacol cu Dimov”. Acuma public o carte care se va chema „Prozarium”, tot la „Vinea”. Cartea are mulţi fluturi prin ea.

Scrisul tău nu poate fi „ambalat” într-o mohorală tipografică. Ludicitatea lui sclipitoare cere o însoţire pe măsură.

Totuşi există o mică îngrijorare, ca să zic aşa, a autorului lucid.

O carte de filozofie nu cere grafică specială şi alăturări grafice color, spre exemplu…

Pe Bacovia, la un moment dat, Vladimir Streinu aproape că-l ironizează prin ’36 vizavi de „Comedii în fond” (titlu genial!). Sunt comedii ca ale lui Becket, care sunt mai mult comice decât tragice, dar în care se găseşte comicul tragediei, grotescul bătrâneţii s.a.m.d. Din păcate, Vladimir Streinu l-a persiflat: „Este un poet care nu dă două parale pe aspectul exterior al cărţilor lui”. Până după război, ceea ce-i apăruse avea aspect umil, chiar mizer. În ’46 i-au apărut „Ştanţe burgheze” cu nişte superbe ilustraţii de Florica Cordescu. Bacovia a avut ceva cu cifra 6: în ‘916 i-a apărut „Plumb”, în ‘926 „Scântei galbene”, în ‘936 „Comedii în fond”, în ‘946 „Ştanţe burgheze”…

A murit totuşi într-un an care se termină cu 7: ‘957…

Da, dar dacă te gândeşti că e născut în 1881, tot 6 dă diferenţa. Nu am o aplecare specială, fără noimă faţă de „numărul Fiarei”… Apropo de Bacovia, pot spune că era atât de rupt de condiţia materială, încât volumul de poezii nu avea valoare pentru el din punct de vedere al substanţei din care e făcut. Meritul „Fundaţiilor Regale” în care i-au apărut „Ştanţe burgheze” se datora Fundaţiei în sine, care avea privilegiul unor bani şi a unor colaborări excelente.

„Avangarda” publica şi cărţi de poezie pe hârtie de ziar…

Îţi dai seama ce formidabilă ar fi o carte făcută pe hârtie în care ambalezi carne? Carnea devine o carte şi invers. Să faci o carte artizanală în cel mult zece exemplare pe asemenea hârtie! Au apărut acuma nişte „tipografi” (să le zicem), care creează hârtie „la făcăleţ”, ca aluatul, ca o clătită şi acolo varsă flori, diverse impurităţi şi totul îţi dă sentimentul că citeşti.

Să cumpere şi milionarii asemenea „clătite”. Poate prind gustul cărţii.

Pentru unii din ei, ar trebui făcute cărţi de un lux deşănţat şi kitsch-os, cu ştrasuri, pulberi de aur… pe care nu mai ai de ce să le citeşti, ţi se taie respiraţia numai când le răsfoieşti…

Să revenim la cărţile tale, care se citesc cu bucurie, fiind o îmbinare fericită între text şi înfăţişarea grafică.

Da, dar să ştii că de multe ori mă jenez, pentru că ştiu cum fiecare artificiu înseamnă un cost în plus. Chiar dacă sunt vandabile, cum ştii foarte bine, nu câştigăm mai nimic. Nici editura şi nici eu. Succese adevărate de cititor nu sunt multe. Bine că au apărut şi în România asemenea cărţi care se vând cu „furie”.

De ce mai sunt editate cărţi de poezie care, oricum, nu aduc nici un profit?

S-ar putea face o ipoteză generoasă: editorii sunt ei înşişi generoşi, poezia pentru ei e la fel de indispensabilă ca, vorba lui Baudelaire, „pâinea zilnică”. Deşi, în genere, lumea mănâncă pâine…

Sunt şi cărţi de poezie făcute pe bani, adică plăteşti şi ţi se editează.

90% din ele sunt de necitit. Sunt atât de multe şi de inutile, încât ar trebui regândită folosinţa lor. O împrejmuire, focuri de tabără… Scade spiritul critic. Editura nu are un lector de carte necesar şi de aici avalanşa de texte stupide, aberante. Nu există nici corectori avizaţi. Ăştia sunt factori absolut necesari la editarea unei cărţi. Nu vorbesc acum de cartea-spectacol, ci de cartea ca materie spirituală, cea care poate să aibă un impact real.

Vorbeam de editorii care-şi asumă riscul de-a scoate cărţi de poezie-poezie…

Poate că unii editori sunt realmente îndrăgostiţi de poezie sau de meseria de editor. Eu am cunoscut câţiva, „te-miri-cine”, în sensul că meseria de bază nu presupunea de loc aşa ceva. Mai sunt şi manii în privinţa asta. Uite, prin Robert Şerban am cunoscut un general de Poliţie care (eu cu Poliţia… nu prea „le am”, mai mult cu politeţea) posedă o colecţie remarcabilă de câteva mii de cărţi cu autografe de la scriitori şi cumpără dacă mai găseşte şi de pe la anticariate.

E vorba de colecţionarul-maniac. Odată ce se porneşte, nu se mai poate opri.

Se poate. Nu am avut încotro şi nu am vrut să-l pun nici pe Robert în situaţie jenantă şi i-am dat şi eu carte cu autograf. Aşa cum snobii îşi au rolul lor în susţinerea unei culturi, chiar dacă nu înţeleg foarte bine despre ce e vorba, şi sunt mereu „ŕ la page”, mereu la ultima modă, subvenţionează lucruri care altfel ar muri prin neîntrebuinţare. Gândeşte-te de exemplu la muzica dodecafonica, baletele lui Stravinski, un Paris plin de snobime. Totuşi, acele balete au fost un spectacol formidabil. Snobii susţin mai puţin literatura, pentru că nu e atât de spectaculoasă ca muzica şi ca pictura sau, în fine, sculptura. Şi nici nu prea aduce bani.

Să ne întoarcem la Târgul de Carte în care ne aflăm. Cu ce se rămâne plecând de la o asemenea „devălmaşie” de cărţi? Cu ce pleacă mai ales scriitorul?

Acuma, pentru asta ar trebui să facem o comparaţie între târgurile din România şi cele din Occident, dar mă rezum la Târgurile noastre. Scriitorul român pleacă mai ales cu cărţi primite în dar, nu cumpărate, pentru că ce şi-ar dori foarte mult îi depăşeşte puterea de cumpărare. Pleacă sigur cu o adâncă migrenă şi cu o nevroză, pentru că în urma celor 3-4 zile de agitaţie şi de haos, de groaznic haos din cauza mişcării permanente printre standurile de cărţi, se interferează pe de altă parte diversele discursuri: unul îl prezintă pe Bacovia, altul pe Ion Barbu, altul pe Kant şi nu ai cum să eviţi, auzi totul amestecat. „Cosmetica matinală” se amestecă sonor cu prezentarea lui Borges s.a.m.d. Deci unii pleacă cu un gust plăcut, deoarece cărţile lor au avut oarecare succes, alţii părăsesc Târgul cu un gust amar, unii nu mai pleacă de loc, pentru ca sunt morţi şi au fost prezente numai cărţile lor. De altfel, Cocteau zicea: „autorul trebuie să fie postum şi numai opera prezentă”. Nu e cazul să ne-o luăm în cap, dar trebuie să năzuim să nu mai venim la Târguri de Carte. Tot Cocteau spunea că epitaful unui scriitor ar trebui să fie: „Debutez”. De-abia atunci începe literatura…

Dacă e să înceapă. Şerban Foarţă, mă gândeam în timp ce vorbeai, ce bine ar fi dacă ai locui pentru un timp, cu rândul, în câte un oraş mare din ţară, să se bucure pe viu, de prezenţa ta, de spiritul tău, cât mai mulţi iubitori cititori, colegi de breaslă şi, într-un târziu să poposeşti pentru un timp mai lung şi la Bucureşti.

Să ştii că dacă Bucureştiul nu ar fi atât de întins, atât de greu practicabil şi dacă aş avea la dispoziţie un mijloc de locomoţie, m-aş simţi cel mai bine, pentru că sunt mulţi scriitori la care ţin. Iaşul este de asemenea un oraş în care am multe legături. Din păcate, Clujul, în ultimii ani se enclavizează, devine foarte distant. Vă consideră pe voi „sudişti”… Pe noi, din Turnu-Severin, Timişoara, nu ştiu ce ne consideră. Eu nu sunt bănăţean. Banat vine de la ban, nu de la Şerban(at).

La ce ne ajută râsul, umorul?

Viaţa e destul de urâtă, destul de dificilă şi dificultoasă, de cele mai multe ori. Se îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte, se moare, se boleşte, se bolânzeşte şi, în loc să practicăm terapia prin râs, nu mai folosim nici o terapie: folosim terapia prin văicăreală. Dar văicăreala nu e terapeutică. Printr-o acţiune degajată, printr-o anumită extravaganţă, ne putem reface tonusul, vitalitatea.

Mâine ajungi la Timişoara şi (presupunem), primeşti un telefon de la Bucureşti, prin care eşti solicitat de urgenţă să aderi la unul din partidele politice. Ce răspuns dai? Eziţi?

Draga mea, nu aş intra în nici un partid. De altfel, nu am fost nici înainte de ’89. Nu că am un dispreţ faţă de politică, dar dacă aş intra într-un partid, este obligatoriu să intri cu oarecare disciplină, pentru că altfel este un haos şi dacă ai nenorocul să ai un şef tâmpit, trebuie să fii disciplinat şi să-l asculţi şi să faci tot ce spune el. Nu sunt făcut pentru politică. …În rest, politicul rămâne, cred, inconturnabil; politica, în schimb e benevolă. Ar trebui, ca să o practici cum se cade, să ai bani, timp, pasiuni, vocaţia scenei, dar şi pe aceea a culisei, o oarecare perfidie (demagogie, populism), O „concupiscentia dominandi”, ca şi o doză de vulgaritate, fie şi dacă eşti de neam ales.

Înţeleg că o dispreţuieşti.

N-o dispreţuiesc, dar n-o fac haz… Ca membru al unui partid, ar trebui să fii disciplinat. Să asculţi de „săfu”, ce poate fi un bou. Mai bou, oricum, decât eşti tu, ce trebuie s-asculţi de el. Vorba lui Păstorel: „Caligula imperator/A făcut din cal senator;/ Petru Groza, mai sinistru,/A făcut din bou ministru” „- La care, ministerisalul bou (alias Romulus Zaroni) dă această memorabilă ripostă: ” No, că nu-i aşe sinistru,/Că nu mi-s io prim-ministru,/Io nu mi-s decât ecoul,/Petru Groza este boul!”. Politica este făcută din mari dezamăgiri.

Şi politicienii?

Politicienii? Aproape toţi trăiesc în acvariu, iar noi avem impresia că-i vedem.

Nu te-am întrebat niciodată, dacă ai fi vrut să te stabileşti în străinătate.

Mi-ar fi plăcut, dar am pierdut trenul. După ’90 am văzut Parisul, la 48 de ani, deşi eram convins că trebuie văzut la 20 de ani, nu de alta, dar mai e totuşi un oraş de care ai sentimentul că aparţii, fără să fii francez. Păcat, că pierde în ultimul timp teren arta. Parisul a lansat mulţi artişti care fără el nu ar fi existat. Asta pe de o parte. Regretăm într-un fel că n-am văzut, la 20 de ani, Parisul. Tinereţea nu e neapărat o valoare în sine, este totuşi o mare graţie. Să ne naştem bătrâni şi să devenim tineri! Iţi dai seama ce nenorocire! Şi aşa dăm în mintea copiilor şi plângem după galetuşă şi lopăţică, ca într-o piesă de Beckett. Să scriem una în care, la mare, octogenarii se joacă în nisip…

S-ar juca cu succes, te asigur. Descrie, te rog, Parisul văzut de tine la 48 de ani.

Ar fi foarte greu să-ţi descriu în câteva cuvinte impresia Parisului, asupră-mi. Cum, poate, ştii şi de la alţii sau, dacă l-ai văzut, o ştii prin tine însăţi, ai sentimentul că eşti dintotdeauna parizian. Că eşti de-acolo, băştinaş adică, fie şi dacă Franţa are reputaţia că-i priveşte oblic pe „meteci”. Ceea ce, de altfel, e posibil, în ceea ce se cheamă „Franţa profundă”, mai cu seamă.

Din păcate, am depăşit cei 48 de ani şi nu l-am văzut încă. E un handicap!

Parisul însuşi te „absoarbe”, printr-o osmoză, dacă vrei, ce nu se „dizolvă”, nu te anulează, ci, dimpotrivă, îţi dă sensul (sau senzaţia) libertăţii. Pluteşti în el ca într-o apă, faci pluta sau înoţi (din răsputeri), -Parisul este, totuşi, un ocean familiar („Je vous salue, vieil ocean!”), dacă se poate spune astfel. Nu-i vorba de adversităţile enorme, pe care fie Rastignaci, fie străini, le-au avut de înfruntat acolo. E vorba de curentul „ce te poartă”, fără să-ţi dai seama, când te afli în acest oraş fără pereche. Ca să evit/să evităm poncifele relative la capitala Franţei, am să-ţi dau un singur exemplu, şi anume: mormântul lui Baudelaire, din cimitirul Montparnasse. „Al lui Baudelaire” este un fel de a spune. Mormântul e al tatălui său vitreg (vitreg cu Charles, -dar nu si cu valahii paşoptişti ce-l frecventează la Istanbul), care are o ditamai inscripţie funerară, mare cât cartea de vizită a lui conu Zaharia Trahanache: „Jacques Aupick, General de division, Senateur, ancien ambassadeur ŕ Constantinopole et ŕ Madrid, Membre du Conseil General du Drept, du Nord, Grand Officier de l’Ordre Imperial de la Legion d’Honneur…, Charles Baudelaire, son beau fils, decedé ŕ Paris ŕ l’age de 46 ans, le 31 aoűt 1867…” Impresionant e ca Baudelaire („Charles, mon ami”, „Descansa en paz, Charles”, „my Love”) mai primeşte zilnic, pe cât cred, mesaje, „ex-voto”-uri (poliglote, nu doar franţuzeşti) din partea unor cititori şi cititoare; (a unor cititoare, mai cu seamă), -scrise, adesea, cu creion dermatograf (ah, doamnele!), pe căpeţele de hârtie, fixate pe lespede, cu câte-o mică piatră, ca să nu le ia „le vent mauvais”…

Mai aveam multe să te întreb, dar spaţiul… Cu ce poemă vrei să încheiem dialogul, Şerban Foarţă?

(Îmi spune să scriu titlul poemei cum vreau eu. Drept pentru care am scris ambele variante)

Clown/Clovn

Ei îşi trag palme, ei îşi trag

picioare

ei îşi trag covorul de sub picioare

ei îşi trag de sub ei scaune

ei îşi trag clapa, ei îşi trag scatoalce,

ei îşi trag sufletul, ei îşi trag

sufletul,

scatoalce, clapa, covorul, scaunul,

picioare şi

palme, palme, palme.

„Te regăsesc, amic iubit…”
(interviu realizat de Teodor Dună pentru Centrul Cultural Pitesti)

Care este prima amintire legată de muzică?

Şerban Foarţă: „Fluturaş, nu mai ai aripioare…”, arie auzită la radio pe la vreo doi-trei ani (când, evident, n-aveam habar de Mozart). 

Aveţi, în casa de la Timişoara, un pian pe care mâinile dumneavoastră îl vizitează din când în când. Cum s-a produs apropierea dumneavoastră de muzica „clasică”? Cine a contribuit la această „apropiere”?

Trebuie să vă corectez: pianul e o pianină (sovietică), Nocturno, – la care vom fi pianotat, acum un an şi jumătate, în tandem, într-un „la patru mâini” pasabil, bănui, de vreme ce auditoriul (format, ce-i drept, din prieteni) ne-a dat, vreo cinci minute, ascultare. (Alt poet cu care am cântat, prin ’70, a quatre mains, pe un Petroff, a fost Nichita, propunându-mi „un transfer de sentimente, cu gândul la Bacovia”!) Cât despre arta pianului, să zicem, am început-o de la şase ani şi jumătate (clămpănind pe claviatura unui Blüthner – ca elev, preţ de mai bine de doi luştri, al maestrului August Schäffer, originar din Cernăuţii lui Celan), la iniţiativa bunicii dinspre mamă (pianistă diletantă, pe un Bösendorfer cvasi-centenar, cu placă de lemn şi coadă lungă-lungă) şi, bineînţeles, a mamei.
Spun „bineînţeles”, deoarece-i fusese discipolă, vreo patru ani, la canto, celebrului cuplu Valentina Creţoiu-Şerban Tassian. Ar fi ajuns o soprană dramatică de mare clasă, dacă nu se puneau de-a doua războiul şi, pesemne, propria-i fire… În paranteză fie spus: ambiţia este, mai cu seamă, ceea ce şi mamei, şi mie, ne-a lipsit. Spre mâhnirea mult mai ambiţioasei mele bunici, care, descoperind că încropisem, ca macedonskian ce mă aflam, un rondel pe tema reconcilierii cu clavirul: „Te regăsesc, amic iubit…” – a scris cu degetul, în praful de pe capacul negru al acestuia, la care ar fi trebuit să exersez, iar nu să-i închin ode: Inamicul nr. 1!
 
Sunteţi printre foarte puţinii poeţi contemporani care continuă să mizeze pe muzicalitatea versurilor. Este vorba aici de celebrul „muzica înainte de toate” sau de un „truc” care permite jocul, dimensiunea spectaculară a poeziei dumneavoastră?

Mă bucur că spuneţi „muzicalitate” (care implică o anume interiorizare), iar nu sonoritate (care-i un simplu fenomen acustic). Altminteri, întrebarea e cam grea. Oricum, nu sunt nici verlainian, cultivând muzica „avant toute chose”, nici nu recurg, cred, la vreun „truc”. Scriu (poezii) cum scriu, pentru că nu pot altfel.

Sunteţi considerat cel mai valoros traducător de poezie franceză veche. Ce funcţie joacă „simţul muzical” într-un astfel de demers (al traducerii, în genere)?

Elogiul dv. e, totuşi, excesiv, atâta vreme cât suntem contemporani ai, între alţii, d-lui Romulus Vulpescu… În ceea ce priveşte cam orice „poezie veche”, „simţul muzical” al interpretului e absolut obligatoriu. Minnesänger-ii, truverii, trubadurii, menestrelii „aburiţi” sau „îndărătnici” erau, în subsidiar (sau de-a binelea, ca Guillaume de Machaut), şi muzicieni.

Aţi participat (în calitate de spectator, evident) la vreo ediţie a Festivalului George Enescu? Ce impresie, ce amintiri aveţi legat de acel eveniment?

Dacă, pe la 14 ani, nu mă absorbea „gaura neagră” a artei versului în dauna celei muzicale, pe care, treptat, am pus-o între paranteze, poate că aş fi devenit un clavirist demn de preliminariile, eventual, ale concursului de pian. Rapsodiile, în pianistică transcripţie, le cântam îndeajuns de bine (am şi o poză de prin ’57, interpretând-o pe prima, la o rablă, cu prilejul aniversării de 75 de ani a Liceului Traian din Severin, rebotezat, în epocă, SM1). Piesa obligatorie enesciană era, însă, Bourrée-ul foarte dificil dintr-o Suită în stil vechi, – din care cea mai dragă parte, din pricină de tardidigitaţie, mi-era, desigur, incipientul Largo (sau Adagio?). De altfel, orice calfă de pianist preferă, în Clavecinul bine temperat, fugilor – preludiile vecine… La Festival, la cel dintâi, din ’58, luat-am parte, totuşi, nu doar pasiv, ci şi ca versificator, cu o poemă-eseu despre rapsodicul Enescu. Bucata era francamente proastă (sau astfel mi se pare, astăzi, mie), dar organizatorii indulgenţi, cărora le-o trimisesem prin PTTR, mi-au răspuns, într-o epistolă pe care trag nădejdea s-o mai găsesc printre hârţoage… În ceea ce priveşte participarea mea „ca spectator”, mai exact: radioascultător, la memorabilul eveniment din ’58, îmi stăruie-n auz, şi azi, „dublul” lui Bach, interpretat de Oistrach & Menuhin; ca şi răspicatul parlando cavernos al lui David Ohanesian, în opera (şi capodopera) Oedip(e).

Enumeraţi-mi câteva motive pentru care un „tânăr”, de exemplu, ar trebui să înceapă să asculte muzică clasică? Ce ar avea de câştigat?

Cu un emistih al lui Ion Barbu, câştigul ăsta ar consta în „… ritm, rigoare şi măsură”.

Ce muzică credeţi că ascultă cititorii lui Şerban Foarţă?

Unii J.S. Bach; alţii, Phoenix; câţiva, şi-şi; o parte (minimă?), nici-nici. Nu-mi ştiu personal toţi cititorii (ca Napoleon, soldaţii vechii gărzi), fie şi dacă, precât bănui, nu-s prea mulţi.


Responses

  1. de citit si de rascitit… multumesc…

    Cele bune
    Flavius


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: