Postat de: nicoletasavin | 15/01/2009

„Pentru cel răstignit în el însuşi”

Magistrul Ursachi predă celor ce vor să înveţe marea însingurare pe care ţi-o dă poezia redusă la esenţe. Texte nemuritoare, care dezbracă poezia de locuri comune sau prejudecăţi, care transced vremile, neîncartiruite în nici un curent literar, nesusţinute de nici o coterie vremelnică. Pentru azi am ales patru poezii: „Spre steaua carnagiului”, „Benedictus”, „Eli, Eli…” şi „Triplu poem pentru bătrânul porcar Garibaldi”. Vă las pe voi, oaspeţii mei, să căutaţi legătura dintre Marte, Benedictus, Eli şi porcarul Chrysip-Garibaldi. În mintea magistrului, un fir le-a legat…

Spre steaua carnagiului

„Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereştile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.

“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-şi spinarea, tăcu.

“Pentru ce eşti atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Şi simţindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în ţesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roşii de sânge…

“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poţi avea.”
Şi plin de mânie lovii cu cravaşa mea, pleosc!
În ochii fiinţei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roşii, sunt roşii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloşii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.

Benedictus

Privighetoare de noapte,
priveghiul din urmă, cu ţipete jalnice,
rotund privitori (mare veghe la turn),
ochii cei galbeni ai privighetorii
de noapte…

– Vae vae cucu victis,
Benedictus, Benedictus,
toată moartea e un strip-tease!

Eli, Eli…

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…

Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea…
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îţi întoarce privirea în nouri
când el, dându-şi sufletul, roagă iertare…

O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse… Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut mărgărint.

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.

Triplu poem pentru bătrânul porcar Garibaldi

I. Redeşteptarea imaginii lui

Atât de târziu, şi cenuşă
din sufletul meu, dintr’al tău…
Mai trec şi acum pe sub zidul cu uşă,
în mahalaua adâncă, Ţicău.
O, înecat în narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odăiţa din zid a bătrânului nostru porcar
pe care îl poreclisem Chrysip,
deşi el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii
patriarhale, a pălăriei şi-a isteţimii
ce-o arăta în instructia porcilor lui nărăvaşi precum cerbii
şi imaculaţi precum serafimii…
Trăia deci în zidul în care avea o chilie
şi ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenuşa,
şi porci peste tot, incredibil de mulţi, cam o mie,
unii imenşi, alţii mici, peste dânsul, pe stradă, căci uşa
din zid stătea veşnic deschisă…
El îi iubea, “feţii tatii”, căra ne’ntrerupt “lături caldi”,
plătea pentru dânşii impozit, avea pentru toţi “ricipisă”,
bătrânul porcar Garibaldi.

II. Descrierea plină de tristeţe şi de înţelesuri a morţii lui

“O gaură’n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuină, un gol în cetate;
mâine în zori să fi părăsit acest jalnic defect
în care trăieşti. Zidul nostru va trebui să devină perfect.”
A înţeles, n’a’nţeles… Şi-a hrănit purceluşii
ca întotdeauna, i-a spălat până noaptea târziu,
a scos mai pe urmă un şip
colbăit, cu rachiu,
şi-a stat toată noaptea’n deschiderea largă a uşii
privind mahalaua adâncă Ţicău. În mână ţinea ceasul lui cu nisip.
Când goarnele clare cântară în zori,
veniră cu sculele lor:
şapte meşteri mari
calfe şi zidari.
Făcură mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpănă dreaptă şi plumb
să nu iasă zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
înaltei zidiri,
sântei monastiri.

III. Inscripţie pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicând
uşa bătrânului porcar:

În zidul acesta enorm în care cândva a fost uşă,
odihneşte de-a pururi porcarul şi porcii lui; cu toţii, sublimii,
s’au prefăcut hăt de mult în cenuşă
dar umbrele lor sunt în ceruri şi împreună cu serafimii
hălăduiesc prin toloacele veşnice.


Responses

  1. Superba postarea ,se simte harul dumnezeiesc care este un dar pe care putin pamanteni il au,Dumnezeu sa te binecuvanteze,cu stima Octav:)

  2. Ma bucur ca ti-a placut, Octav! Ori de cate ori vei dori, poti zabovi pe aici sa veghezi impreuna cu noi…

  3. Poate neinteresanta parerea mea : dupa lectura -un gust de sinistru,lugubru…cu o incarcatura de NEGATIV!!!
    In timpurile ce le traim avem nevoie, cu disperare, de vorbe si ganduri angelice care sa ne innalte spiritual…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: