Marea artă este să vinzi ceea ce nu ai!

„Mai sunt puţine conştiinţe de cumpărat în România!”, spunea nu de mult Sorin Ovidiu Vântu, într-un interviu devenit celebru.
Un alt clasic în viaţă, mare om de stat, al cărui nume îl trec sub tăcere – dat fiind cadrul privat al discuţiei – susţine că admiră verticalitatea şi buna-credinţă a puţinilor oamenilor care mai posedă aceste calităţi şi spune ar dori să-i aibă aproape. Dar acţionează de parcă tocmai acest gen de oameni i-ar fi cei mai mari duşmani şi are grijă ca ei să stea cât mai departe de el.
Mai este ceva de comentat?
Poate doar faptul că omul de bună credinţă nu poate fi cumpărat, dacă nu se vor găsi ciraci ai domnului Vântu care să mă contrazică, susţinând că fiecare conştiinţă are preţul ei, mai mic sau mai mare.
Dar se găseşte ac şi de cojocul oamenilor de bună credinţă. Nu pot să trec sub tăcere – fiindcă îmi vine mănuşă – un vechi banc de la Radio Erevan.
Un ascultător întreabă dacă poate fi cumpărat un om onest. Răspunsul vine precum un glonţ: un om onest nu poate fi cumpărat, el poate fi doar vândut.
Ar fi tare trist dacă aş completa bancul, enumerând în cîte feluri se poate vinde un om onest… Şi nici n-ar fi în spiritul consacrat de Radio Erevan.
Aşadar, domnule Vântu, ce rost are să daţi un car de bani pe om onest, dacă puteţi câştiga de pe urma lui, vânzându-l. Marea artă este să vinzi ceea ce nu ai. Iar maeştri pentru a deprinde această artă sunt destui în România. Şi în lumea politică, şi în afara ei.