Postat de: nicoletasavin | 04/02/2009

Umberto Eco:”În acelaşi moment aici e vineri şi acolo e joi! Domnul aici va învia, când acolo este încă mort!”

În spiritul inaugurat de postarea „Tabla de smarald” a lui Hermes Trismegistus, vă invit să fim astăzi oaspeţii lui Umberto Eco şi ai romanului „Insula din ziua de ieri”, nedrept de puţin cunoscut în comparaţie alte două celebre romane semnate de el, „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault”. Este prima, dar sigur nu va fi ultima oară când vă voi adresa această invitaţie la lectură. De fiecare dată nu voi avea decât o modestă contribuţie: voi selecta fragmentele din roman şi le voi dactilografia. Nu am trufia de a-l comenta pe Eco.
În funcţie de locul ocupat pe o imaginară scară a lui Iacov de către oricare dintre cititorii – consecvenţi sau accidentali – ai acestui blog, fiecare va înţelege cât poate din adevărurile ascunse în şi printre rânduri de Eco. Lectura poate părea dificilă, dar, vă asigur, nimeni nu va ieşi în pagubă.
Pornim la drum cu fragmente din capitolul „Telluris Theoria Sacra” (paginile 242-270)

(…) „Dar, la urma urmei”, îl întrebă Roberto pe părintele Caspar, „domnia ta căutai Insulele lui Solomon sau voiai să lămureşti misterul longitudinilor?”
„Dar amândouă lucrurile, nu? Tu găseşti Insulele lui Solomon şi tu ai cunoscut unde este cel de-al o sută optzecelea meridian; tu găseşti al o sută optzecelea meridian şi tu ştii unde sunt Insulele lui Solomon!”
„Dar de ce insulele respective trebuie să stea pe meridianul ăsta?”
„Oh, mein Gott (…) In primis, după ce Solomon construit templul, a făcut o grosse flotte, cum spune Cartea Regilor, şi această flotte ajunge la Insula din Orphir, de unde i se aduc lui (…) patrusute douăzeci de talanţi de aur, o bogăţie foarte mare: Biblia spune foarte puţin ca să spună mult de tot, cum am zice, pars pro toto. Şi nici un land vecin cu Israel nu avea o bogăţie aşa de grosse, quod significat că acea flotă a ajuns până la ultima margine a lumii, adică aici.”
„Păi de ce aici?”
„Pentru că aici este meridianul o sută şi optzeci care e exact acela care Pământul în două desparte, iar de partea cealaltă stă întâiul meridian: tu numeri unu, doi, trei, pentru trei sute şaizeci de grade meridiane, şi când eşti la o sută optzeci, aici este miez-de-noapte, iar pe meridianul unu este miez de zi. Verstanden? Tu ghiceşti acum pentru ce Insulele lui Solomon au fost numite astfel? Solomon dixit taie copilul în două, Solomon dixit taie copilul în două.”
„Am înţeles, dacă suntem pe cel de al o sută optzecelea meridian, suntem pe Insulele lui Solomon. Dar cine îţi spune domniei tale că suntem pe meridianul o sută optzeci?”
„Păi, Observatorul, sau cum îi zic eu, Specula Melitensis, nu? Dacă toate dovezile mele anterioare n-ar ajunge, faptul că al o sută optzecelea meridian trece exact pe colo mi-a fost arătat de Specula.” (…)

Ca să înţeleagă ceea ce urmează trebuie să dau o explicaţie (…) Convingerea părintelui Caspar era că vasul Daphne se găsea cam pe la şaisprezece-şaptesprezece grade latitudine sudică şi la o sută optzeci longitudine. Cât despre latitudine, putem să-i dăm deplină crezare. Dar nu ne prea vine a crede că nimerise şi longitudinea.
Din însemnările confuze ale lui Roberto se înţelege că părintele Caspar calculează pe trei sute şaizeci de grade în cap, pornind de la Insula Fierului, la optsprezece grade vest de Greenwich, cum cerea tradiţia încă din vremurile lui Ptolomeu. (…) Putea oare părintele Caspar să calculeze pornind de la un alt meridian?
Cu siguranţă. Aşa cum va spune la sfârşitul acestui secol Coronelli, în „Cartea Globurilor” a lui, primul meridian îl puneau „Eratostene la Coloanele lui Hercule, Martin din Tyr la Insulele Fericite, Ptolomeu în Geografia lui a urmat aceeaşi opinie, Insula Fierului, dar în cărţile lui de Astronomie l-a pus să treacă prin Alexandria din Egipt. Dintre cei moderni, Ismael Abulfeda îl însemnează la Cadiz, Alfonso la Toledo, iar Pigafetta şi Herrera au făcut la fel. Copernic îl pune la Freuemburg, Reinold la Monte Reale sau Konisberg; Kepler la Uraniburg (…) pentru a continua ordinea Geografiei mele am pus în acest Glob Primul Meridian în partea cea mai occidentală a Insulei Fierului şi, totodată, ca să mă conformez decretului lui Ludovic al XIII-lea, care prin Consiliul de Geo din 1634 l-a determinat tot într-acel loc. (…)

Pentru care motiv să luăm de bună tradiţia Insulei Fierului? Trebuie pornit de la principiul că părintele Caspar vorbeşte despre primul meridian ca de o linie fixă, stabilită prin decret divin încă din zilele creaţiei. Pe unde ar fi considerat Dumnezeu firesc s-o facă să treacă? Prin locu-acela cu localizare nesigură, cu certitudine oriental, care era grădina Edenului? Prin Ultima Thule? Pe la Ierusalim?
Nimeni până atunci nu îndrăznise să ia o decizie teologică şi pe bună dreptate: Dumnezeu nu raţionează ca oamenii. Adam, ca să zicem aşa, apăruse pe pământ când existau deja soarele, luna, ziua şi noaptea, şi deci şi meridianele. Aşa că soluţia nu trebuia să fie în conformitate cu Istoria, ci cu Astronomia Sacră. Trebuiau făcute să coincidă scrisele Bibliei cu cunoştinţele pe care le avem noi despre legile cereşti. Ori, potrivit Genezei, Dumnezeu înainte de toate creează cerul şi pământul. În acest moment întunecimile încă mai pluteau peste Abis, iar spiritus Dei fovebat aquas, însă aceste ape nu puteau fi cele pe care le cunoaştem noi, şi pe care Dumnezeu le separă în cea de-a doua zi, despărţind apele ce stau deasupra firmamentului (şi din care ne vin şi acum ploile) de cele ce stau dedesubt (adică cele din fluvii şi mări).
Asta înseamnă că primul rezultat al creaţiunii era Materia Primă, informă şi fără dimensiuni, fără calităţi, proprietăţi, tendinţe, lipsită de mişcare şi de repaos, pur haos primordial; hyle ce nu era încă nici lumină, nici întuneric. Era un aluat nedospit în care încă se mai confundau cele patru elemente, precum frigul şi caldul, uscatul şi umedul, o magmă în ebuliţie ce împroşca cu stropi arzători, ca o oală cu fasole, ca un pântece cu chiorăieli de maţe, o ţeavă înfundată, un iaz pe care se conturează şi dispar cercuri de apă prin ieşirea şi scufundarea unor larve oarbe. Pînă-ntr-acolo încât ereticii deduceau că materia aceea, atât de obtuză, rezistentă la orice suflu creator, era tot pe-atât de eternă cât şi Dumnezeu.
Dar tocmai de-aia, se cerea un suflu divin, ca dintr-însa ca şi într-însa şi peste dânsa să stea mai presus petrecerea pururi rotitoare a luminii şi a întunericului, a zilei şi a nopţii. Astă lumină (şi astă zi) despre care se vorbeşte în cel de-al doilea stadiu al creaţiei nu era încă lumina pe care o cunoaştem noi, adică aceea a stelelor şi a celor doi mari luminători, care vor fi creaţi abia în ziua a patra. Era lumină creatoare, energie divină în stare pură, ca răzbubuitul unui butoi de pulbere, când mai întâi ai doar nişte grăuncioare negre, presate într-o masă opacă, şi apoi într-o singură clipă se face o izbucnire de văpăi, o fulgorare năpraznică care se răspândeşte până la periferia ei cea din urmă, dincolo de care se creează prin reacţie contrarie tenebrele (chiar dacă la noi explozia s-ar petrece ziua).
Şi, ca dintr-o suflare reţinută, ca dintr-un tăciune ce părea a se înroşi ca suflat dinlăuntru-i, din acea goldene Quelle des Universums, s-a fost născut o scară de esenţe luminoase, coborând treptat şi degradându-se până la cea mai iremediabilă dintre imperfecţiuni; şi, ca şi cum suflarea creatoare pornea din infinita şi concentrata putere luminoasă a dumnezeirii, atât de-nvăpăiată că nouă ne-ar părea totuna cu bezna nopţii, mergând în jos şi trecând prin relativa perfecţiune a Heruvimilor şi a Serafimilor, prin Tronuri şi Stăpâniri, până la strămătura cea mai joasă, unde se târăşte râma şi supravieţuieşte nesimţitoare piatra, pân’ la hotarul însuşi al Nimicului. (…)
Iar dacă în ziua a treia iau naştere ierburile şi copacii şi pajiştile, asta-nseamnă că Biblia nu vorbeşte încă de peisajul ce ne înveseleşte privirea, ci de o oarbă putere vegetativă, de împreunări de sperme, susur de rădăcini ce suferă şi se încovrigă căutând soarele, care însă în ziua cea de a treia nu apăruse încă.
Viaţa vine în ziua a patra, în care sunt create şi luna, şi soarele, şi stelele, pentru a da lumină pământului şi a despărţi ziua de noapte, în sensul în care le înţelegem noi când facem numărătoarea cursului vremilor. În ziua aceea se aşază cercul cercurilor, de la Primul Mişcător şi de la Stelele Fixe până la Lună, cu pământul în centru, piatră stătătoare, acum străluminată de razele luminătorilor, şi având în juru-i o ghirlandă de pietre preţioase.
Stabilind dânşii ziua noastră şi noaptea noastră, soarele şi luna fost-au primul şi neîntrecutul model al tuturor ceasornicelor ce vor veni, care, simple maimuţăreli ale firmamentului, însemnează timpul omenesc pe cadranul zodiacal, un timp ce nu are nimic de a face cu timpul cosmic; el are o direcţie, o respiraţie gâfâită făcută din ieri, azi şi mâine, iară nu pacea suflării celei Veşnice.
Să ne oprim acum la această ziuă de-a patra, zicea părintele Caspar. Dumnezeu creează soarele, iar când soarele este creat – şi nu înainte, se înţelege – începe a se mişca. Ei, bine, în momentul în care soarele îşi începe cursul lui pentru a nu se mai opri niciodată, în acel Blitz, în acea săgetare de fulger înainte să facă primu-i pas, el stă drept în vârful unei linii precise, ce desparte vertical pământul în două.
„Iar Primul Meridian e acela pe care atunci, pe loc, e amiază!”, comenta Roberto, care credea că a înţeles totul.
„Nein!”, îl punea la locu-i maestrul său. „Tu crezi că Dumnezeu e atât de nerod ca tine? Cum poate prima zi a Creaţiunii la amiază începe?! Oare tu începi (…) Creaţiunea cu o zi fără cap şi coadă, un Leibesfrucht, un foetus de zi de numai douăsprezece hore?”
Nu, bineînţeles. Pe primul Meridian cursa soarelui ar fi trebuit să înceapă la lumina stelelor, cînd era miezul nopţii şi o fărâmiţă, iar înainte de asta era Ne-Timpul. Pe meridianul acela îşi avusese începutul – şi anume noaptea – prima zi a creaţiunii.
Roberto obiectase că, dacă pe meridianul ăla era noapte, o zi avortată avea să fi fost pe cealaltă parte, acolo unde apăruse dintr-odată soarele, fără ca mai înainte să fi fost nici noapte, nici altceva, decât haosul plin de bezne şi fără timp. Iar părintele Caspar zisese că Sfânta Scriptură nu ne spune că Soarele a apărut ca prin vrajă, şi că nu-i displăcea să creadă (aşa cum cerea orice logică naturală sau divină) că Dumnezeu crease soarele făcându-l să purceadă în cer, în primele ore, ca o stea stinsă, ce se aprinsese pas cu pas când trecea de la primul meridian la antipozii săi. Poate că el luase foc puţin câte puţin, ca un lemn tânăr atins de prima scînteie a unui amnar, şi care mai întâi fumegă abia-abia, iar apoi, la suflarea care-l stârneşte, începe a trosni, ca să se supună în cele din urmă unui foc înalt şi viu. Nu era oare frumos să ţi-l închipui pe Părintele Universului suflând asupra ghemotocului aceluia încă crud, ca să-l facă să-şi serbeze apoi victoria, după douăsprezece ore de la naşterea Timpului, şi tocmai pe Meridianul Antipod, pe care ei se găseau exact în momentul acela? (…) Iar acolo, pe al o sută optzecilea meridian se află nu insulele Solomone ale noastre, ci insula lui Solomon a lui. Şi pe urmă ce mai contează dacă ea există sau nu există? Asta va fi, la urma urmei, povestea a doi inşi care cred că se află acolo, nu a două persoane care sunt acolo, iar când stai s-asculţi poveşti – e o dogmă dintre cele mai liberale – trebuie să dai încolo lipsa de crezare. (…)
„Ei, şi?” întrebase Roberto la sfârşitul explicaţiei. „Credeţi că veţi găsi în insula aceea toate bogăţiile de care vorbea acel Mendana?”
(…) „Noi ne aflăm în faţa celei mai mari minuni din toată historia şi umană şi sacră, pe care tu încă nu poţi să o înţelegi!” (…)

Aşadar, motivele pentru care părintele Caspar pornise la drum aveau prea puţin de a face cu planurile de jaf ale feluriţilor navigatori din alte ţări. Totul provenise din faptul că părintele Caspar tocmai scria o operă monumentală despre Diluviul Universal.
Ca om al bisericii, voia să demonstreze că Biblia nu minţise, însă ca om de ştiinţă voia să pună de acord cuvântul sacru cu rezultatele cercetărilor din timpul său. Şi de aceea adunase fosile, explorase teritoriile din răsărit ca să descopere ceva pe muntele Ararat, şi făcuse calcule foarte amănunţite asupra dimensiunilor pe care putea să le aibă Arca, dimensiuni ce-i permiteau să ţină în ea atâtea animale (şi, ţineţi cont, câte şapte perechi din fiecare), iar în acelaşi timp să aibă proporţia potrivită între partea ce ieşea din apă şi partea scufundată, ca să nu se ducă la fund cu toată greutatea aceea sau să fie răsturnată de talazuri, care pe timpul potopului nu puteau fi nişte vălurele oarecare.
Făcuse o schiţă ca să-i arate lui Roberto desenul în secţiune al Arcei, ca un uriaş edificiu pătrat, cu şase etaje, cu zburătoarele puse sus ca să primească lumina soarelui, cu mamiferele în despărţituri ce puteau adăposti nu numai pisicuţe, dar şi elefanţi, iar cu reptilele într-un soi de santină, unde stând în apă puteau sălăşlui şi amfibiile. Nici un spaţiu pentru giganţi, şi de aceea specia respectivă se stinsese. În fine, Noe nu avusese şi problema peştilor, singurii care n-aveau de ce să se teamă de Potop.
Şi totuşi, studiind Diluviul, părintele Caspar trebuise să înfrunte un ce physicus-hydrodynamicus aparent insolubil. Dumnezeu, spune Biblia, face să plouă pe pământ timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, iar apele s-au ridicat asupra pământului până au acoperit chiar şi munţii cei mai înalţi şi s-au oprit la cincisprezece coţi deasupra celui mai înalt munte, iar apele au acoperit astfel pământul timp de o sută cincizeci de zile. Nimic de zis.
„Dar tu ai încercat să aduni ploaia? Plouă o zi întreagă şi tu ai adunat un mic fund de butoi! Iar dacă ar plouă timp de o săptămână, abia-abia umpli butoiul! Şi închipuie-ţi chiar şi o ungeheure ploaia, care să nu poţi nici măcar să rezişti sub ea, care tot cerul se răstoarnă peste biet al tău cap, o ploaie mai rău decât uraganul când ai naufragiat tu… În patruzeci de zile ist das unmoglich, nu posibil ca tu umple tot pământul până la munţii cei mai înalţi!”
„Vreţi să spuneţi că Biblia a minţit?”
„Nein! Sigur că nu! Dar eu trebuie dovedesc de unde Domnul toată acva asta luat, care nu-i posibil că a făcut-o să cadă din cer! Asta nu ajunge!”
„Şi atunci?”
„Şi atunci dumm bin ich nicht, prost eu nu sunt! Părintele Caspar gândit-a un lucru care nici o fiinţă homenească nu gândit până astăzi. In primis, citit-a bine Biblia, care spune că Dumnezeu, sigur că da, a deschis toate stăvilarele cerului, dar a mai făcut şi să-şi iasă din albiile lor toate Quellen, Fontes Abyssy Magnae, toate fântânile abyssului celui mare. După ce Potop terminat, a închis fântânile abyissului. Ce lucru sunt aceste fântâni ale abisului?”
„Şi ce anume sunt?”
„Sunt acvele care se găsesc în cea mai mare adâncime din mare! Domnul nu luat numai ploaia, ci şi acvele din adâncul mărilor, şi le-a revărsat pe pământ! Şi le-a luat chiar de aicea, pentru că, dacă munţii cei mai înalţi ai pământului sunt în jurul primului meridian, între Ierusalim şi Insula Fierului, bineînţeles că abyssurile marine cele mai adânci trebuie aicea să fie, pe antimeridianul, pentru motive de symmetria.”
„Bine, dar apele tuturor mărilor globului n-ajung ca să acopere munţii, altfel ar face-o întotdeauna. Iar dacă Dumnezeu răsturna apele din mare pe uscat, acoperea pământul dar golea marea, iar marea devenea o gaură mare şi goală, şi Noe cădea în ea cu Arcă cu tot…”
„Tu spui un lucru foarte drept. Dar încă: dacă Domnul lua toată acva de la Terra Incognita şi vărsa pe ea peste Terra Cognita, fără această acvă în acest emisferiu, îşi schimba pământul tot Ţentrum Cravitatis al lui şi se răsturna tot, şi poate sărea în cer ca o minge la care tu dai un picior.”
„Şi atunci?”
„Şi atunci încearcă tu gândeşti ce ar face tu dacă erai Dumnezeu.”
Roberto se lăsă prins de joc: „Dacă eram eu Dumnezeu”, zise el, fiindcă, cred eu, nu mai reuşea nici el să conjuge verbele după cum porunceşte Dumnezeul italienilor, „eu creat apă nouă.”
„Tu da, însă Dumnezeu nu. Dumnezeu poate acva ex nihilo să creeze, dar unde pune pe ea după Diluviu?”
„Atunci, cred că Dumnezeu pusese încă de la începutul timpului vreo mare rezervă de apă sub abis, ascunsă în centrul pământului, şi-a făcut-o să iasă cu prilejul acela, ca şi cum ar fi ţâşnit afară din vulcani. Cu siguranţă că Biblia chiar asta a vrut să spună când citim că El a făcu să iasă afară fântânile adâncurilor.”
„Tu crezi? Dar din vulcani iese focul. Tot ţentrum al pământului, inima de la Mundus Subterraneus e o masă mare de foc! dacă în ţentrum stă focul, nu poate acva în el să stea! Dacă acva ar sta acolo, vulcanii ar trebui să fie fântâni”, încheia el.
Roberto nu se lăsa: „Atunci, dacă eram eu Dumnezeu, luam apa dintr-o altă lume, pentru că-s infinite, şi o revărsam pe pământ”.
„Tu ai auzit la Paris acei atei care de lumile infinite vorbesc. Dar Domnul una singură lume făcut, şi ea de ajuns întru slava sa. Nu, tu mai bine gândeşti, dacă tu nu lumi infinite ai, şi nu ai timp să le faci tocmai pentru Potopul, iar apoi le arunci din nou în Nimicul, ce faci tu?”
„Atunci chiar că nu ştiu”.
„Pentru că tu ai o gândire mică”.
„Oi fi având o gândire mică”.
„Da, foarte mică. Acum tu gândeşte. Dacă Domnul acva poate să ia care a fost ieri peste tot pământul şi să o pună astăzi, şi mâine toată să o ia, care a fost astăzi, şi acum este dublul, şi să o pună poimâine, şi aşa ad infinitum, poate că vine ziua când El toată sfera noastră aceasta reuşeşte a umplere, până să acopere toţi munţii?”
„Nu-s tare la socoteli, dar aş zice că la un moment dat aşa ar fi”.
„Ja! În patruzeci zile umple El pământul, cu patruzeci de ori acva care se găseşte în mări, şi dacă tu faci patruzeci de ori adâncimea de la mări, tu acoperi sigur munţii: abisurile sunt mult mai adânci sau tot atât de adânci cât munţii sunt înalţi.”
„Dar de unde lua Dumnezeu apa de ieri, dacă ieri trecuse deja?”
„De aicea! Acum asculţi. Gândeşte că ai fi pe Primul Meridian. Poţi?”
„Eu? Sigur că da.”
„Acum gândeşte că acolo amiază este, şi să spunem că este amiaza din joia Paştilor. Ce oră este la Ierusalim?”
„După toate cele învăţate despre cursul soarelui şi despre meridiane, la Ierusalim soarele o fi trecut de o bucată bună de vreme peste meridian, şi o fi fiind după amiază târziu. Înţeleg unde vreţi să mă aduceţi. Bun: pe Primul Meridian e amiază şi pe Meridianul o sută optzeci e miezul nopţii fiindcă soarele a trecut pe acolo de douăsprezece ore.”
„Gut. Deci aicea e miezul nopţii, adică sfârşitul zilei de joia sfântă. Ce se întâmplă aici imediat după aceea?”
„Anume că vor începe primele ceasuri din vinerea patimilor.”
„Şi pe Primul Meridian, nu?”
„Nu, acolo ar fi încă după amiaza din joia aceea.”
„Wunderbar. Deci aici este acum vineri şi acolo este încă joi, nu? Iar când încă pe acel Prim Meridian este încă vineri, aicea la noi este sâmbătă. Şi aşa Domnul aici va învia, când acolo este încă mort!”
„Da, bine, dar nu înţeleg…”
„Acum tu înţelegi. Când aici este miezul nopţii şi un minut, o minuscularia parte de minut, tu zici că aici este acum vineri?”
„Sigur că da.”
„Dar gândeşte că în acelaşi moment tu nu ai fi aici pe corabie, ci pe insula aceea care vezi, la orient de linia meridianului. Poate tu spui că este şi acolo vineri?”
„Nu, acolo-i încă joi. Este miezul nopţii, fără un minut, fără o clipă, dar de joi.”
„Gut. În acelaşi moment aici e vineri şi acolo e joi!”
„Sigur, şi…”, Roberto se oprise fulgerat de un gând. „Dar nu numai asta! Domnia ta îmi dai de-nţeles că, dacă exact în clipa aia eu aş fi pe linia meridianului ar fi miezul nopţii punct, însă dacă aş privi spre apus aş vedea miezul nopţii de vineri, iar dacă aş privi spre răsărit aş vedea miezul nopţii de joi. Pe Domnul!”
„Tu nu zice pe Domnul, bitte.”
„Iartă-mă, părinte, dar e un lucru miraculos!”
„Et tocmai, dinaintea unui miracul tu nu foloseşti numele Domnului în deşert! Zici Sfinte Boscus, mai degrabă. Dar marele miracul este că nu-i miracul! Totul era prevăzut ab initio. Dacă soarele douăzeci şi patru de ore pune ca să facă înconjurul pământului, începe de la apus, de la meridianul o sută optzeci o nouă zi, şi la răsărit avem încă ziua din ajun. Miezul nopţii de vineri aici pe corabie este miezul nopţii de joi pe insulă. (…) Dacă de la America spre Asia călătoreşti, pierzi o zi, dacă în sensul contrariu călătoreşti, câştigi o zi. (…) Pentru mine contează că în acest punct al pământului este o linie care de parte asta este ziua de după, iar de partea aceea ziua de dinainte. Şi nu doar la miezul nopţii, dar şi la şapte, la zece, orice oră. Dumnezeu lua deci din acest abyis acva de ieri (care tu vezi colo) şi o răsturna peste lumea de astăzi, şi a doua zi la fel şi tot astfel! Sine miraculo, naturaliter! Dumnezeu de la început rostuise natura ca un mare Horologium! Este ca şi cum dacă eu aş avea un horologium care marchează nu cele douăsprezece, ci cele douăzeci şi patru hore. În acest horologium se mişcă lancia sau săgeata către orele douăzeci şi patru, iar la dreapta lui douăzeci şi patru era ieri, iar la stânga astăzi!”
„Dar cum putea pământul de ieri să stea pe loc în cer, dacă nu mai avea apă în emisfera asta? Nu-şi pierdea Centrum Gravitatis?”
„Tu gândeşti cu humana concepţiune a timpului. Pentru noi, hominii, nu mai există ieri deloc, iar mâine încă nu există. Tempus dei, quod dicitur Aevum, foarte diferit este.”
Roberto socotea că dacă Dumnezeu lua apa de ieri şi o punea astăzi , poate că pământul de ieri suferea o zgâlţâitură din pricina acelui blestemat centru de greutate, însă oamenilor nu trebuie să le pese de una ca asta: în al lor ieri zgâlţâitura nu avusese loc, ci se petrecea într-un ieri al lui Dumnezeu, care, evident, ştia să mânuiască diverse timpuri şi diverse istorii, ca un Narator ce scria felurite romane, toate cu aceleaşi personaje, dar făcând să li se întâmple acestora lucruri diferite de la o istorie la alta. Ca şi când ar fi existat un „Cântec al lui Roland” în care Roland murea sub un pin, şi un altul în care devenea regele Franţei la moartea lui Carol. (…) Un gând care, cum o să spunem mai departe, avea să-l urmăreaască apoi îndelung, convingându-l nu numai că lumile pot fi infinite în spaţiu, dar şi paralele în timp. Dar despre asta nu voia să-i vorbească părintelui Caspar, care considera că-i foarte eretică până şi ideea mai multor lumi, prezente toate în acelaşi spaţiu şi cine ştie ce ar fi zis despre comentariul acela al lui. Se mărgini, aşadar, să întrebe cum de putuse Dumnezeu să mute toată apa aceea de ieri, astăzi. (…)
„Şi cum a luat Dumnezeu înapoi toată apa aceea după patruzeci de zile?”
„Dacă nu mai ploua, era soare şi aşa că evapora acva puţin câte puţin. Biblia spune că o sută cincizeci de zile au trebuit. Dacă tu haina ta într-o zi speli şi usuci, pământul usuci în o sută cincizeci de zile. Şi apoi multă acva a curs înapoi în uriaşe lacuri subterane, care şi acum încă sunt între suprafaţă şi focul ţentral.
„Aproape că m-aţi convins”, zise Roberto, pe care nu-l interesa prea mult ce se făcuse cu apa aceea, cât faptul că el se găsea la doi paşi de ziua de ieri. Dar sosind aici , ce anume aţi demonstrat, pe care să nu-l fi putut demonstra mai înainte doar cu lumina raţiunii?”
„Lumina raţiunii lasă-o theologiei celei vechi. Astăzi scientia vrea proba de la experientia. Et proba de experientia este că eu sunt aici. Cu mult înainte ca eu soseam aici, am sondat mult şi ştiu cât de adâncă marea este acolo.”

– Va urma –


Responses

  1. Nicol,mutumesc pentru postare,fiecare dintre noi traim intr-un holomer,care ne este predestinat,astept urmarea o zi buna Tavi:)
    p.s.imi place pozitia ta echidistanta de la talk-showurile Realitatii,esti gingasa dar si lupti ca o leoaica pentru ati apara principiile,Tavi:)

  2. […] INSTINCT RĂZBOINIC: “Iubeşte-ţi duşmanii. E cel mai bun mjloc de a-i călca pe nervi” « Umberto Eco:”În acelaşi moment aici e vineri şi acolo e joi! Domnul aici va învia, când acolo… Revoluţia-evoluţie ne poate salva. […]

  3. Cartea se gaseste in format electronic pe net, „gratis”. Un copy paste, e mai usor decat dactilografierea.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: