Postat de: nicoletasavin | 24/02/2009

Corupţia fără corupţi (1)

Corupţia fără corupţi este, fără îndoială, cea mai mare minciună postdecembristă.La fel şi distincţia operată de mulţi politicieni sau analişti între marea şi mica corupţie.
Foarte puţini vorbesc despre costurile corupţiei.
Şi mai puţini îndrăznesc să afirme un trist adevăr: corupţia întârzie şi distorsionează dezvoltarea politică şi economică a unei ţări.
Iată de ce recomand cu căldură o carte numai bună de deschis larg ochii celor ce vor să vadă şi să înţeleagă: „Corupţia şi formele sale”, a americanului Michael Johnston, apărută în 2007 la editura Polirom.

Potrivit lui Johnston, o parte dintre efectele nocive ale corupţiei generalizate sunt evidente şi directe: acolo unde libertatea de decizie politică şi administrativă este de închiriat, procesele fireşti, libertăţile civile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt puse în pericol, iar politicile oficiale devin o formă de impostură. Beneficiile şi avantajele tind să le revină celor bogaţi şi bine integraţi în sistem, în timp ce costurile sunt achitate de societate, în general, şi, cu precădere, de cei săraci şi lipsiţi de putere.
Alte efecte sunt intangibile, colective şi de lungă durată: acolo unde relaţiile corupte stau la baza luării deciziilor, valorile democratice şi participarea devin irelevante, iar oportunităţile le sunt refuzate multora dintre cei care au cea mai mare nevoie de ele.
Corupţia nu ocoleşte nici o societate, nici un stat, spune Johnston, însă formele pe care aceasta le îmbracă sunt clar diferenţiate, iar diferenţa o fac puterea sau slăbiciunea statului şi a instituţiilor acestuia.
Johnston identifică patru tipuri de corupţie, pe care le numeşte sindroame, la care se pot subsuma circa 100 de state; altfel spus, cu rare şi nesemnificative excepţii, corupţia intră în tipare statale.
Cele patru categorii distincte sunt corupţia de tip piaţă de influenţă, corupţia de tip cartel de elite, corupţia de tip oligarhi şi clanuri şi corupţia de tip moguli oficiali.

A. Corupţia de tip piaţă de influenţă (SUA, democraţiile consolidate din Occident, Japonia, Canada etc.)

Pieţele de influenţă fac negoţ cu accesul la instituţiile puternice ale statului şi cu influenţa în interiorul lor; de multe ori, politicienii joacă rolul unor intermediari, „închiriindu-şi” relaţiile în schimbul unor contribuţii care pot fi legale sau nu.
Democraţiile de piaţă mature oferă un număr mare de oportunităţi politice şi economice. Ele nu trec decât printr-un proces de liberalizare uşoară, din moment ce nu au mai rămas multe de făcut în acest sens şi, în general, au instituţii puternice, legitime. Acestea se aseamănă între ele sub aspecte importante, ceea ce ar putea explica de ce sunt adesea prezentate drept idealuri de reformă. Cadrele constituţionale legitime, competiţia politică, presa liberă, societăţile civile puternice şi economiile deschise contribuie, într-adevăr, la limitarea abuzurilor.
Totuşi, multe dintre aceste ţări nu şi-au „rezolvat” neapărat problemele legate de corupţie, ci, mai degrabă, şi-au dezvoltat state şi sisteme politice adecvate intereselor de îmbogăţire, adaptând regulile la societate şi convingându-i pe oameni să respecte legea. Cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se desfăşoară în întregime în cadrul sectoarelor private, în conformitate cu nişte reguli care sunt mult mai puţin severe decât cele din sectorul public, în timp ce influenţa politică a bogăţiei urmează canale bine stabilite.
În democraţiile de piaţă bine instituţionalizate, corupţia – sau, cel puţin, darea de mită la nivel înalt, care tinde să influenţeze rezultatele din indicele de corupţie – reprezintă excepţia, nu regula, şi este puţin probabil ca acesta să fie o piedică în calea dezvoltării, cu toate că nu este deloc lipsită de urmări.
Însă aceste societăţi au încă probleme de corupţie care ar trebui să ne îngrijoreze. Unele dintre ele se extind la nivel mondial: băncile şi pieţele de investiţii din cadrul ţărilor de tip piaţă de influenţă funcţionează, de multe ori, ca nişte depozite pentru câştigurile corupte care provin din alte părţi (sau participă la spălarea banilor respectivi), iar companiile lor multinaţionale au făcut tranzacţii ilicite în numeroase alte societăţi. Totuşi, cele mai multe sunt interne şi, uneori, pot fi destul de grave.
Corupţia de tip piaţă de influenţă se axează mai degrabă pe accesul la instituţiile consolidate şi pe avantajele din cadrul lor decât pe afacerile şi relaţiile care se sustrag regulilor acestora. Instituţiile puternice reduc oportunităţile şi o parte dintre stimulentele pentru aplicarea strategiilor extrasistemice, sporind, în acelaşi timp, riscurile presupuse de ele; mai mult, însăşi puterea instituţiilor respective de a distribui beneficii şi costuri majore amplifică valoarea influenţei exercitate în interiorul lor. Rolul politicii bazate pe competiţie în cadrul acestui tip de corupţie este complex. El le poate permite cetăţenilor să înlăture un guvern corupt, însă costurile goanei după funcţii creează stimulente pentru ca oamenii politici să îşi închirieze relaţiile şi experienţa, iar partidele să ţină concurenţa sub control.
Astfel, pieţele de influenţă funcţionează îndeosebi „în interiorul sistemului”, ceea ce reprezintă un alt factor din cauza căruia aceste ţări obţin scoruri relativ favorabile în ceea ce priveşte gradul de corupţie. Corupţia orientată spre putere va viza obţinerea funcţiilor şi influenţarea celor care le deţin; corupţia care urmăreşte îmbogăţirea va avea drept ţintă mai degrabă contractele guvernamentale, implementarea politicilor sau anumite aspecte ale legilor decât formarea pieţelor negre sau a economiilor paralele. Unele dintre canalele majore ar putea fi legalizate şi controlate (cum este finanţarea campaniilor), în timp ce altele pot implica reguli şi aşteptări neclare („serviciul constituant” al membrilor aparatului legislativ). Organizaţiile publice sau private pot să ia iniţiativa ori să fie principalii beneficiari, însă, dată fiind prosperitatea celor mai multe dintre societăţile din această categorie, grupurile de interese bogate care urmăresc influenţa politică vor domina pieţele de influenţă. Mai mult, o parte semnificativă a efectelor negative ale corupţiei de tip piaţă de influenţă se răsfrâng asupra sistemului. De pildă, costurile aranjamentelor curente legate de finanţarea politică din SUA nu constau în faptul că politicile şi voturile pe bază de liste nominale sunt vândute şi cumpărate – există prea puţine dovezi solide că ar fi aşa – ci iau, mai degrabă, forma încrederii reduse a populaţiei şi a generalizării percepţiei privind abuzurile de putere şi privilegii. Asemenea costuri ar putea fi de ordinul valorilor necorporale, însă, pe termen lung, ele nu contribuie prea mult la construirea legitimităţii şi a receptivităţii politicii democratice. Împărţirea puterii – şi a beneficiilor – între partidele politice din Germania ar putea avea ca rezultat o politică şi un proces legislativ mai puţin receptive. Pieţele de influenţă din Japonia s-au implicat în afaceri mai ilegale, însă mulţi ani au facilitat, în acelaşi timp, susţinerea politicii monopartite modificate în care cea mai importantă parte a competiţiei se desfăşura mai degrabă între facţiuni decât între diferitele grupuri de interese din cadrul societăţii şi în care ajustările politicilor publice reprezentau o problemă de interes secundar în raport cu dorinţa de a le face pe plac susţinătorilor-cheie.
Societăţile de tip piaţă de influenţă cunosc, cu siguranţă, o corupţie directă, transgresivă, însă principala preocupare a acestei cărţi sunt problemele de corupţie sistemice.

B. Corupţia de tip cartel de elite (cel mai bine consolidate democraţii postcomuniste din Europa Centrală, Coreea de Sud, Chile etc.)

În alte democraţii de piaţă instituţiile sunt mai slabe, politica şi pieţele se bazează pe concurenţă într-o măsură din ce în ce mai mare, iar reţelele de elite folosesc stimulente şi schimburi corupte pentru a-şi consolida pozitia.
Modelul democraţiei de piaţă s-ar putea să nu fie atât de rezistent în faţa corupţiei cum credem uneori, mai ales acolo unde cadrele instituţionale sunt mai slabe. Democraţiile de piaţă noi sau reconstituite – Coreea de Sud, Chile, Polonia, Ungaria – se află încă în plin proces de consolidare în multe sensuri. Altele trec printr-o perioadă de criză: de pildă scandalurile mani pulite şi tangentopoli care au avut loc în Italia la începutul anilor ’90 nu au reprezentat un nou val de corupţie, ci, mai degrabă, o manifestare a consecinţelor destrămării unor reţele clandestine de elite de partid şi ale unor presiuni mai accentuate exercitate atît din interior, cât şi din exterior, în sensul asumării responsabilităţii. În astfel de cazuri, puterea şi relaţiile ei cu bogăţia sunt în continuă schimbare, generând noi posibilităţi şi riscuri pentru elite. Pentru ele, corupţia poate avea o natură defensivă, protejându-le avantajele politice, economice sau strategice deja existente, descurajându-le adversarii şi consolidându-le relaţiile cu aliaţii şi cu susţinătorii. Cei implicaţi pot avea o varietate de fundamente ale puterii, cum sunt afacerile, armata, birocraţia, un partid politic sau legături sociale, etnice sau regionale. Poziţiile oficiale vor fi deosebit de importante în cadrul acestui tip de societăţi, însă mai puţin sigure decât în cazurile de tip piaţă de influenţă, din cauza liberalizării mai rapide, a competiţiei politice din ce în ce mai mari şi a instituţiilor mai slabe. Relaţiile corupte ale elitelor vor reprezenta, de multe ori, puntea de legătură dintre sectoarele public şi privat.
Un aparat politic matur oferă un exemplu util în ceea ce priveşte corupţia de tip cartel de elite. Perspectiva lui Shefter (1976) asupra ridicării cunoscutei Tammany Hall în New York descrie o etapă în care segmentele elitei politice şi din lumea afacerilor practic s-au contopit la vârful organizaţiei. Tammany a sudat administraţia oraşului şi bogăţia marilor oameni de afaceri într-un conglomerat formidabil, suficient de puternic pentru a limita competiţia politică şi, în sectoare dominate de politicienii din lumea afacerilor, şi pe cea economică. Conducerea Tammany era mai mică şi mai accentuat monolitică decît cartelurile de elite ale unor ţări întregi şi multe dintre societăţile din această categorie nu sunt atît de turbulente ca New York-ul secolului al XIX-lea. Însă, două generaţii de împărţire a puterii şi a recompenselor între partidele necomuniste din Italia înainte de anii ’90, precum şi reţelele de preşedinţi, oameni politici, lideri din lumea afacerilor, ofiţeri şi familii ce au dominat Coreea din anii ’60 cel puţin până la jumătatea anilor ’90 ilustrează modul în care reţelele de elite interconectate îşi pot folosi atât influenţa coruptă, cât şi pe cea legitimă pentru a-şi menţine dominaţia.
Instituţiile oficiale care sunt doar relativ puternice nu doar facilitează, ci (din perspectiva elitelor) şi necesită asemenea legături. Mai mult, ele slăbesc eficienţa eforturilor anticorupţie şi îngreunează viaţa potenţialilor rivali politici sau economici. Aceste sisteme nu sunt total nedemocratice sau lipsite de concurenţă şi, în anumite privinţe, corupţia de tip cartel de elite se constituie într-o forţă stabilizatoare. Totuşi, corupţia joacă un altfel de rol în aceste cazuri şi este folosită în maniere diferite de cele specifice categoriei piaţă de influenţă. În loc să fie o formă de a face negoţ cu accesul la persoanele cu putere de decizie şi cu un statut bine instituţionalizat, în aceste cazuri corupţia reprezintă un mecanism de control sistemic, de multe ori având o natură defensivă.

C. Corupţia de tip oligarhi şi clanuri (Rusia, Mexic, Filipine etc.)

În alte societăţi, liberalizarea politică şi cea economică majore – care sunt forme de tranziţie simultane, dacă nu chiar înglobate una în cealaltă – şi graniţele nesigure dintre sectoarele public şi privat au dus la apariţia unei largi varietăţi de oportunităţi într-un cadru de instituţii slabe. Forma de corupţie dominantă în acest caz va consta într-o luptă dezordonată, uneori violentă între elitele aflate în competiţie care urmăresc să-şi folosească resursele personale (de exemplu, un număr mare de susţinători, o afacere, o zonă administrativă, o serie de relaţii în cadrul aparatului judiciar ori al crimei organizate sau o familie influentă) în vederea dobândirii atât a bogăţiei, cât şi a puterii.
Spre desosebire de sindromul cartel de elite, în care elitele relativ consolidate colaborează în secret într-un cadru instituţional cu putere moderată, categoria în discuţie se caracterizează prin faptul că oligarhii sunt agenţi liberi şi este puţin probabil ca ei să colaboreze mult timp. Aceste elite sunt oligarhice în sensul că o mare parte din competiţia cea mai importantă se desfăşoară – adesea în termeni extrem de personali – între un număr relativ mic de participanţi. Totuşi, aceştia, la fel ca şi jocurile în care sunt implicaţi, sunt ameninţaţi de o anumită nesiguranţă cauzată de ritmul şi de amploarea schimbării, de natura nestructurată şi de fluctuaţiile ce apar la nivelul mizelor conflictului şi de violenţa frecventă. Instituţiile slabe reprezintă o problemă importantă: incapacitatea de a implementa contractele sau de a apăra proprietatea prin tribunale şi prin aplicarea legilor sporesc numărul stimulentelor care îndeamnă la recurgerea la violenţă, făcând ca poliţia şi armata să fie cu atât mai uşor de cumpărat – şi având ca rezultat, în cele mai grave dintre cazuri, recurgerea la ajutorul mafiilor şi al armatelor private. Scott (1972), precum şi Knack şi Keffer (1995) au evidenţiat faptul că elitele nesigure sunt deosebit de rapace.
La fel ca în sindromul cartel de elite, corupţia se dezvoltă în scopul urmăririi unor mize atât politice, cât şi economice şi se focalizează doar parţial asupra funcţiilor oficiale şi a proceselor strategice. Însă, în cazul categoriei oligarhi şi clanuri, s-ar putea să fie greu de spus ce ţine de sectorul public şi ce ţine de cel privat, cine e om politic şi cine e om de afaceri sau chiar cine este în mod evident corupt şi cine este un spirit mai puţin conservator. Reprezentanţii statului şi societatea civilă au, în acest caz, mijloace insuficiente şi inadecvate de limitare a corupţiei şi de confruntare cu ea. Cei dintâi dispun de un număr redus de forţe care să acţioneze eficient şi sunt expuşi unor presiuni ilicite din interiorul sau din exteriorul propriilor organizaţii; societatea civilă, îndeosebi în statele care au trecut printr-o perioadă de tranziţie, este, cel mai probabil, slabă şi scindată, în timp ce potenţialii ei lideri sunt uşor de intimidat sau compromişi. Acea parte a mass-media de informare ce nu sunt dominate de oligarhii înşişi riscă să nu aibă independenţa şi resursele necesare pentru a îndeplini rolul de „câini de pază” eficienţi.
În acest tip de societate există o considerabilă competiţie politică, însă ea poate să fie imprevizibilă şi să aibă rădăcini sociale superficiale. Pentru oligarhii aflaţi în conflict care îşi câştigă susţinători în rândul maselor, recompensele materiale sunt valoroase, dar greu de obţinut; susţinătorii, la rândul lor, au numeroase opţiuni politice. Astfel, facţiunile politice sunt instabile şi slab organizate. Liderii, având nevoie să-şi cumpere susţinere în repetate rânduri, exploatează orice fragmente ale autorităţii guvernamentale pe care le-ar putea avea la îndemână. Oamenii de afaceri pot cheltui sume mari de bani pentru influenţă, însă fără a obţine prea multe de la politicienii care nu-i pot susţine. Acolo unde alegerile sunt fraudate, iar competiţia politică este nestructurată şi bazată pe interese personale, alegătorilor care doresc reforma le va fi greu să-i înlăture pe liderii corupţi ori să-i recompenseze pe cei corecţi. În acest cadru, eforturile anticorupţie vor acoperi adesea ca o perdea de ceaţă continuarea abuzurilor ori se vor transforma în modalităţi de a trimite după gratii persoanele-cheie din competiţie. Privatizarea poate deveni o împărţire legalizată a resurselor statului sau chiar un furt făţiş; funcţiile de reglementare şi cele juridice nu numai că reprezintă nişte metode de îmbogăţire pentru reprezentanţii prost plătiţi ai administraţiei, ci se pot afla şi sub dominaţia oligarhilor. Încasările impozitelor şi plăţilor tind să fie sporadice, manipulate şi ineficiente, la fel ca şi plata salariilor şi alte obligaţii fundamentale.
Rezultatul acestor fenomene este o corupţie generalizată, însoţită uneori de violenţă şi, în primul rând, imprevizibilă. Astfel, efectele nocive se resimt în mod special la nivelul dezvoltării democratice şi economice. O mare parte a economiei este subterană; investitorii străini consideră că este mai prudent să facă afaceri în altă parte, în timp ce aceia care se aventurează într-o astfel de societate se vor concentra mai degrabă asupra profitului pe termen scurt decât asupra dezvoltării de durată. Grupările de opoziţie şi cele ce urmăresc reforma intră în arena politică pe riscul lor; majoritatea cetăţenilor lasă politica pe seama altora. Cei care ajung să aibă anumite funcţii îşi dau seama că sunt prinşi într-un cadru în care controalele şi măsurile formale echivalează în fapt cu o fragmentare a autorităţii ce creează puncte de acces în favoarea oligarhilor.
Rusia este un caz reprezentativ pentru acest tip de corupţie. Mexicul şi Filipinele se constituie, la rândul lor, în variante ale acestui tip. După cum vom vedea, sindromul oligarhi şi clanuri nu presupune doar „mai multă corupţie” decât în alte cazuri; mai degrabă, are o logică şi nişte implicaţii proprii.

Despre a patra categorie, mai exact corupţia de tip moguli oficiali, proprie Chinei, unor ţări din Orientul Mijlociu, unor state din Africa, dar şi despre alte caracteristici ale corupţiei, voi scrie mâine seară. E deja ora 4.00 dimineaţa…
Aşadar,
Va urma


Responses

  1. Nicol,multumesc pentru postare,este interesant acest mecanism in sistem „caracatita globalizata”sub diferite forme ale coruptiei.Cartea lui Michael Jonston,este foarte interesanta intrucat te face sa intelegi ce mecanisme si forme stau la baza acestui flagel numit coruptie,o saptamana frumoasa Tavi🙂

  2. Multumesc doamna pentru ajutorul dat romanilor napastuiti din Italia,de multe ori presiunea exercitata din afara politicului este mai eficienta,slava Domnului ca Romania are un ministru de externe vertical si bine pregatit,dar nu este suficient daca nu primeste ajutor in dorinta de bine pentru romanii din Italia,ajutor dat de colegii sai politici la putere si in opozitie,presa si societate civila.Analiza coruptiei as spune eu pe sisteme diferite este interesant de studiat in laboratoarele democratiei.dar tara a obosit sa se strige „lupul mai”,lupul coruptiei ne omoara pe toti zi de zi,in administratie,in sanatate,in justitie si in tot ce misca in tara asta,drept este ca de foarte multe ori sumele sunt marunte,dar sunt extraordinar de multe,dar cinstit trebuie sa recunoastem ca ne-am obisnuit sa le dam si de multe ori in suspiciunea noastra ni se pare anormal ca nu mai trebuie sa dam mita cea de toate zilele.Nu stiu,cred despre coruptie ca este mostenita din vremea fanariotilor,urata treaba,am vazut si cunoscut indivizi care faceau un motiv de fala,de relatiile cultivate cu plecaciuni si slugarnicie,prin minciuni si linguseala.Constat cu nervozitate ca tocmai acesti indivizi alunecosi sunt promovati te miri unde,tipi care nu au legatura cu profesionalismul si cu verticalitatea si ne miram cat de rau ne merge.

  3. Devin deja resemnat si incep sa cred ca ceva normal si firesc intro societate civilizata e anormal la noi.Asa ca desi imi spun ca sunt un pesimist pot sa afirm faptul ca tara asta fara coruptie e precum painea fara cutit!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: