Postat de: nicoletasavin | 24/02/2009

Corupţia fără corupţi (2)

Revin, aşa cum am promis, cu alte consideraţii ale profesorului de ştiinţe politice Michael Johnston, pe care le puteţi citi cu toţii în volumul „Corupţia şi formele sale”, apărut în 2007 la editura Polirom.

D. Corupţia de tip moguli oficiali

În această ultimă categorie de state, instituţiile sunt foarte slabe, politica rămâne nedemocratică ori se află într-un proces de deschidere lent, însă economia este în curs de liberalizare, cel puţin într-o anumită măsură. Atât posibilităţile de îmbogăţire, cât şi noile riscuri care îi ameninţă pe cei deja îmbogăţiţi sunt numeroase, dar puterea politică este personală şi se abuzează de ea, de multe ori cu impunitate.
În acest caz, oamenii de afaceri cu cel mai mare capital sunt figuri politice importante sau clienţi ai politicienilor însemnaţi. Reprezentanţii guvernului pot deveni moguli oficiali; potenţialii moguli au nevoie de susţinere oficială. Odată ce relaţiile politice au fost stabilite, ei nu se mai confruntă decât cu un număr redus de constrângeri din partea cadrului statal sau din partea rivalilor lor. În această situaţie, există un risc – şi, în unele cazuri, el devine un fapt real – şi anume acela al cleptocraţiei, al guvernării de către hoţi. Dintre cele patru sindroame ale corupţiei, acesta presupune cea mai redusă focalizare asupra influenţei în cadrul proceselor statale oficiale: instituţiile şi funcţiile statului pot reprezenta doar nişte instrumente utile în goana după avere. Totuşi, în mod ironic, asemenea situaţii nu sunt neapărat stabile: cei ce deţin puterea fără să se supună unor reguli se pot confrunta cu adversari care sunt avantajaţi, în aceeaşi măsură, de absenţa constrângerilor şi limitaţi doar de ameninţarea violenţei. Este puţin probabil ca persoanele de la conducere sau elitele din opoziţie (în cazul în care există) să se bucure de o susţinere puternică din partea populaţiei sau de o altă formă de credibilitate, în afara celei create prin sprijin politic sau prin intimidare. În cele mai grave dintre aceste cazuri, o persoană, o familie sau o mică juntă se bucură de o putere nelimitată. Conducătorii militari se pot alia şi uneori ajung chiar să guverneze în astfel de sisteme, folosind de multe ori corupţia din regimul anterior drept pretext pentru preluarea puterii. Chiar şi acolo unde soldaţii rămân în cazarmă, ofiţerii superiori pot fi, în acelaşi timp, oameni de afaceri sau politicieni, susţinuţi de ameninţarea sau intervenţia militară. Dezvoltarea societăţii civile este inhibată din moment ce susţinătorii personali ai elitelor se infiltrează în (sau ajung să înlocuiască) organizarea sa „orizontală”, astfel încât oamenii au mai puţine posibilităţi de recurs în cazurile de abuzuri oficiale.
Dacă democraţiile de piaţă se aseamănă unele cu celelalte în numeroase privinţe, în societăţile din categoria moguli oficiali multe lucruri depind de personalitatea şi de agenda celor aflaţi la putere. Este posibil ca unii să susţină reforma economică sau, cel puţin, să se abţină de la exploatarea tuturor oportunităţilor corupte şi, în astfel de situaţii, poate avea loc o dezvoltare consideabilă. Alţii exploatează fără scrupule atât statul, cât şi economia, efectele fiind devastatoare. Prin urmare, relaţia corupţie-dezvoltare cunoaşte diferenţe considerabile în cadrul acestei categorii de ţări. Multe dintre aceste state sunt sărace, deşi corupţia nu este nici pe departe cauza unică a sărăciei. Adesea ele depind de exporturile de materii prime, cum sunt petrolul şi mineralele, situaţie despre care se ştie că distorsionează dezvoltarea şi încurajează corupţia. Însă, chiar şi în ţările sărace, monopolul politic poate fi o cale foarte eficientă de îmbogăţire, atât de pe urma economiei interne, cât şi prin orice fel de ajutor, împrumut şi investiţii venite din exterior. Acolo unde mai multe facţiuni se află în dispută, situaţia poate fi chiar mai gravă: este posibil ca faptul că instituţiile sunt slabe să însemne că modalitatea optimă de a face avere şi de a le oferi recompense susţinătorilor este exploatarea unui segment din puterea statului – cu alte cuvinte, creearea unei serii de monopoluri independente care profită de diferite segmente ale economiei. Această situaţie poate fi asemănată cu o autostradă unde operatorii independenţi încasează taxe de la fiecare dintre cei care conduc un monopol – dacă nu plăteşti, nu treci. Aceste taxe ar putea deveni atât de mari, încât traficul să se reducă sau să se oprească de tot. Monopolurile coordonate – cooperarea ajută la stabilirea unor taxe mai accesibile – ar fi mai profitabile şi mai puţin nocive pe termen lung, însă, dacă puterea nu se află în mâinile unui lider deosebit de influent şi de înţelept, este posibil ca acest lucru să nu se întâmple. Liberalizarea, la rândul ei, are implicaţii complexe acolo unde instituţiile sunt slabe şi politicienii se bucură de impunitate. Integrarea în economia mondială ar putea limita corupţia din diverse motive, de la afluxul de tehnici manageriale avansate până la creşterea numărului de alternative la afacerile cu mogulii oficiali. Însă ţările sărace, nedemocratice, care abia încep să-şi deschidă pieţele – îndeosebi cele ce depind de exportul de materii prime – tind să fie doar slab integrate în economia mondială ori să aibă parte de forme de integrare care să fie în dezavantajul lor. Acest lucru facilitează monopolizarea fluxului de bunuri şi de capital de dincolo de graniţe de către liderii autoritari, mai ales în fazele incipiente ale procesului de liberalizare.
Prin urmare, aceasta este cea mai eterogenă dintre cele patru categorii de ţări pe care le analizăm. Câteva state din Orientul Mijlociu (Iordania şi Emiratele Arabe) precum şi un număr de ţări africane (îndeosebi cele marcate de un regim militar şi de conflicte interne) ar putea corespunde acestui tipar în diferite grade. Reformele economice şi dezvoltarea spectaculoasă din China sunt binecunoscute, dar ele au fost însoţite de o corupţie generalizată, de multe ori condusă de oficiali care exploatau segmente ale unui aparat de stat şi de partid din ce în ce mai fragmentat. În Kenya şi Indonezia, elitele puternice s-au implicat într-o corupţie rapace, care a fost exacerbată, la drept vorbind, de organizarea unor alegeri competitive în absenţa instituţiilor a căror susţinere ar fi fost necesară. Alte ţări, în care elitele puternice s-au implicat în realizarea reformelor, ar putea fi pe punctul de a scăpa din capcana unui grad ridicat de corupţie/scăzut de dezvoltare: până acum Uganda nu a devenit o democraţie, însă a implementat măsuri anticorupţie importante, precum şi din ce în ce mai multe oportunităţi de participare pentru mase. Totuşi, chiar şi în perioadele de reformă, statul (sau fragmente ale sale) poate rămâne expus exploatării de către conducători care nu trebuie să dea socoteală nimănui. Aici, corupţia nu mai reprezintă excepţia, ci norma.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: