Postat de: nicoletasavin | 02/03/2009

Locul unde Ceauşescu durează 25 de minute, iar Gorbaciov jumătate de oră!

Nu vreau să comentez în nici un fel acest articol. Vă las pe voi să-i descoperiţi virtuţile şi limitele. Dar nu vă luaţi după aparentele erori. Ar putea fi praf în ochii celor foarte îngrijoraţi de capacitatea de a „vedea” scenariile mai-marilor lumii, probată în dese rânduri de Culianu. 

Fantapolitica
de Ioan Petru Culianu

(articol publicat în săptămânalul „Lumea liberă” din New York, nr.100, din 1 septembrie 1990)

Într-un număr trecut din din „Lumea liberă”, Dorin Tudoran sugera – într-un articol care face cinste jurnalismului românesc din toate timpurile – că ipoteza cea mai probabilă a dezgheţului Europei de Est e totodată şi cea mai „fantastică”: totul porneşte de la KGB.
Cine a trăit în Italia ştie că acolo te izbeşti regulat de articole, de obicei publicate în săptămânale de mare tiraj, în care se face lumină în câte o mare afacere politică, cum ar fi terorismul ori uciderea unui personaj important ca Aldo Moro. Pe de altă parte, oficialităţile italiene şi o parte a presei au botezat o astfel de activitate „fantapolitică”, un calc după „fantascienza”, care înseamnă literatură ştiinţifico-fantastică. (Unul dintre nenumăratele semne ale înapoierii României e lipsa actuală de creativitate lingvistică; românul foloseşte perifraze pentru ceea ce toate limbile occidentale numesc cu un singur cuvânt.)
Cine a trăit în Italia a învăţat însă că adevărul se află, de obicei, foarte aproape de ipoteza cea mai fantezistă. „Fantapolitica” este numele realităţii politice italiene. Dar eticheta le permite tuturor să trăiască ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Zi de zi e împuşcat vreun judecător, dispare vreun jurnalist, dar pentru toate acestea se găsesc, de obicei, explicaţii simple. În timp ce adevărul, rostit desigur printre ipotezele la limita fanteziei, este respins cu un sec: „Asta e fantapolitică!”
Acum câteva zile am cinat cu un scriitor pe care mulţi dintre acei puţini care au auzit de el nu ezită să-l numească cel mai mare autor american de literatură fantastică. Cine are norocul să dea peste una dintre cărţile, de mult epuizate, ale lui John Crowley, ştie că admiratorii lui nu mint. Romanul său „Little, Big” (Mic, mare) este o capodoperă, iar unul dintre primele sale romane – „Engine summer” (Vara locomotivă: sic!) – este favoritul meu. Crowley nu se ocupă de KGB, şi nici măcar de fantapolitică; e oarecum abuziv considerat scriitor fantaştiinţific, fiindcă o literatură de hotar între „fiction”, „sci-fi” şi „horror” e greu de încadrat într-un gen anume. Pentru asta, scriitorul e oarecum jenat şi suferă. Deşi romanul „Mic, mare” a avut un extraordinar succes de critică, nu i-a asigurat acea notorietate care să-i aducă şi câştigul material. Împreună cu soţia sa, Linda, Crowley face filme documentare.
Dar ce legătură are Crowley cu articolul lui Dorin Tudoran?
În recentul său volum „Novelty” (Noutate), Crowley a publicat una dintre nuvelele fantastice cele mai complexe din literatura modernă, explorând ipoteza universurilor paralele care se nasc de pe urma întoarcerii unui personaj în timp. Evident, întoarcerea în timp e un procedeu artistic folosit de nenumărate ori, de la „Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur” al lui Mark Twain şi până la filme recente de două parale. Ceea ce transformă nuvela lui Crowley într-un eveniment literar semnificativ este multiplicarea universurilor, în aşa fel fel încât fiecărei posibilităţi îi corespunde un univers real. Aşa cum am avut ocazia să povestesc acum câţiva ani, într-un număr de emisiuni ţinute la BBC în limba română, o viziune a lumii ca un fel de felie variabilă trasată printr-o infinitate de universuri paralele (şi, după unii, reale) decurge din fizica cuantică.
Dorin Tudoran sugerează – şi, având în vedere că ipoteza sună fantezist, e probabil adevărată – că şi KGB-ul îşi „scrie” scenariile la fel ca John Crowley, multiplicând ipoteze şi apoi aplicându-le. (Fără îndoială, o face cu ajutorul unor supercomputere care pot simula rapid diverse scenarii politice posibile; acolo Ceauşescu durează 25 de minute, iar Gorbaciov jumătate de oră.) E un joc foarte sofisticat, cu miză incalculabilă, în care realitatea nu e dată, ci se construieşte. Cineva, un creier diabolic şi singuratic, a avut într-o zi ideea de a introduce în computer un scenariu neobişnuit, complet eretic: dărâmarea zidului Berlinului, perestroika, glasnost, reforma economică… Şi se vede că ecranul computerului a început să producă soluţii din ce în ce mai roze. Într-o şedinţă supersecretă, poate fără cuvinte, s-au căutat păpuşile, li s-au distribuit rolurile, au fost convinse… Iar computerul a început să adune din ce în ce mai multe date, să fabrice din ce în ce mai multe universuri paralele, care diferă unul de altul doar printr-o singură hotărâre. De pildă, domnul Brucan propune să fie chemaţi minerii; dacă tragicul preşedinte Iliescu – tragic se spune despre cineva, ca Oedip, care nu are habar de scenariul în care joacă – îi cheamă pe mineri, atunci se vede cum reacţionează computerul – pardon, lumea, realitatea -, iar apoi se continuă prin alte decizii binare: dacă reacţia este negativă, Iliescu, care e un personaj cu totul minor, va cădea în câteva luni, iar dacă nu… va cădea, probabil tot în (alte) câteva luni.
Multiplicarea universurilor nu a început de azi-de ieri. Cum orice idee e concepută în capul cuiva, n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni afirmând că autorul ei probabil a fost Iuri Andropov, şeful KGB. Evident, poate nu chiar el personal, dar în tot cazul o minte diabolică de şahist rus din preajma lui (evident, ca Mefistofel, dracul e todeauna mai puţin negru decât pare, şi totdeauna mai bun decât contrariul său, care e prostia îngheţată). Dacă ne gândim bine, Stalin avea deja concepţia lui despre universurile paralele, dar le-a folosit pentru a experimenta scenarii „horror” dintre cele mai fanteziste, cum a fost, de exemplu, închisoarea Piteşti, despre care Virgil Ierunca şi Paul Goma au scris pagini magistrale.
Ca universuri paralele, Andropov a utilizat ţările-satelit: România, Ungaria, Polonia. În România s-a amuzat să întreţină un idiot pentru motive foarte complexe de politică internaţională; un idiot pe care tot el îl pusese pe făgaşul liberalizării pentru a testa un soi de perestroika de faţadă şi fără rezultate. În Polonia lucrurile i-au scăpat de sub control din cauza Papei şi a sutelor de milioane de dolari pe care Biserica le-a distribuit în sprijinul „Solidarităţii”; şi i-a scăpat şi mai tare de sub control când vajnicul trup al lui Wojtyla a încasat cinci gloanţe şi s-a refăcut fără urme. Dar în Ungaria, Andropov a sprijinit un alt scenariu, care i-a indicat că perestroika prezintă avantaje. Când Gorbaciov şi-a primit rolul, îi fusese deja distribuit de supercomputerul lui Andrpov. Tot ce a urmat a fost o necurmată corecţie creată de o avalanşă nestăvilită de evenimente: astfel încât perestroika nici n-a început încă.
Realitatea e foarte complexă. Aceasta nu înseamnă însă că anumite indicii nu ar permite prezicerea unor scenarii mai probabile. La urma urmei, jocul de şah e doar o „prezicere” mai precisă decât cea a adversarului asupra desfăşurării scenariului de pe tablă; iar politica reală nu e altceva decât un joc de şah ceva mai complicat. Nu din cauza mulţimii pionilor, care nu contează, ci din cauza unor factori noi care necesită corectări de curs.
Acum câteva luni, chemat să organizez unul dintre cele două congrese ale prestigiosului Salon al Cărţii din Torino, luam masa cu industriaşul care-l finanţa. Se discuta despre o nuvelă a mea publicată în martie 1989, în care se prezicea limpede nu numai căderea lui Ceauşescu organizată de KGB, ci şi continuarea: KGB avea, în mod evident, să rămână la putere. Nuvela, îi explicam industriaşului, fusese scrisă în ianuarie 1986 şi apăruse fără modificări. Dar, precizam, la începutul lui decembrie 1989 scrisesem un articol în „Lumea liberă” în care afirmam că peste două-trei luni de zile Dan Petrescu va fi ministru (a fost, până ce şi-a dat demisia în mod salutar, viceministru al Culturii), iar în acelaşi timp trimisesem la BBC o scrisoare deschisă către Andrei Pleşu (curând după aceea publicată tot de „Lumea liberă”), în care sugeram că Pleşu va ajunge înalt demnitar, după prăbuşirea regimului Ceauşescu. Nu ştiu dacă să mă bucur, dar până azi (17 august 1990) Pleşu a rămas ministru în două cabinete.
Cum se explică toate acestea? Evident, spunea industriaşul, pe gânduri, ar fi o explicaţie… Explicaţia ar fi fost, desigur, că eu ştiam ceva de la singura sursă care ştia totul, şi anume KGB. Din păcate, nu ştiam nimic, ba chiar, după moartea lui Mircea Eliade în 1986, contactele mele cu românii deveniseră cu totul sporadice. Care e, deci, explicaţia? Operaţiunile mele mentale rezolvaseră o problemă de şah pe care o rezolvase şi KGB-ul. Şi ea nu admitea decât o singură soluţie: căderea lui Ceauşescu. Iar universurile au fost astfel multiplicate, încât puţinii dizidenţi au fost utilizaţi de computer pentru a face reclamă păpuşilor de humă care, ca Iliescu, aveau să îndeplinească un rol temporar în scenariu. Cunoscându-i de ajuns de bine, mintea mea a prevăzut, probabil, că Pleşu şi Petrescu aveau să accepte noua situaţie.
Cum se vor multiplica universurile de acum încolo? Ce avem de aşteptat?
Mă tem de orice pronostic în privinţa Rusiei. În ce priveşte România însă, m-aş mira ca Iliescu să-şi împlinească termenul ca preşedinte, mai ales din pricina consecinţelor glumei sale cu invitaţia minerilor. (Sugerată, se pare, de Silviu Brucan; omul, se pare, al KGB-ului. Dar oare sugerată de Silviu Brucan ca Silviu Brucan? Sau de Silviu Brucan ca omul KGB-ului?Acum nu mai are importanţă: totul se desfăşoară ca şi când KGB-ul l-a compromis pe Iliescu ca să scape de Iliescu). Pe de altă parte, până ce partida de şah din Uniunea Sovietică nu va deveni ceva mai clară, e greu de presupus că, în România, vor avea loc schimbări radicale. Supercomputerul analizează acum toate universurile posibile. Unele, neplauzibile, se destramă din faşă: preşedinte – servilul Câmpeanu; preşedinte provenind din partidele politice; preşedinte vreun intelectual de frunte, ca Liiceanu… Supercomputerul analizează alte variante. Una, destul de serioasă, presupune chiar întoarcerea regelui ca arbitru. Computerul o va respinge, fără nici o îndoială (şi fără regrete). La un moment dat, va răsări din străfundurile maşinii o ipoteză trăsnită, neaşteptată: fantapolitică – ce va deveni realitate.
Dacă Mircea Eliade ar fi trăit, computerul l-ar fi desemnat pe el drept preşedinte. Motivul primar? Mircea Eliade trăia departe de realitatea cotidiană, şi asta însemna pentru Occident, o garanţie că România ar reintra într-o realitate democratică. Mircea Eliade ar fi fost un simbol mult mai potrivit decât monarhia (pe care o detesta), un mediator ideal într-o situaţie încurcată în care i s-ar fi cerut nu să acţioneze, ci să nu acţioneze nicicum. Din păcate, Mircea Eliade era unic. Supercomputerului nu-i va fi uşor să desemneze un om cu forţa simbolică, lipsa de părtinire şi, în acelaşi timp, cu uimitoarea umilinţă a lui Eliade. Ceva însă îmi spune că supercomputerul va prefera, în cele din urmă, pe cineva din afara ţării. Cine ştie, poate în câteva luni vom avea deja nume…
17 august 1990


Responses

  1. Stai linistita ca degeaba vorbesti tu de istorie cand avem acum un nou Ceausescu in persoana lui Iliescu care azi de ziua lui e pupat in fund intruna de la fel ca Ceausescu acum 20 de ani!

  2. Admin say:
    ytr@ty.oi – 78.97.150.253 deoarece ai încercat să postezi sub nick-ul altcuiva de aici, EJECT!
    Aviz amatorilor care aveţi impresia că această ogradă nu are câine de pază!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: