Postat de: nicoletasavin | 06/05/2009

Despre un om superb, ucis de demnitate…

Poate că aş fi trecut cu indiferenţă peste un eseu despre suferinţă – găzduit de situl poezie.ro şi postat mai jos – dacă nu mi-aş fi amintit de demnitatea şi discreţia cu care şi-a dus boala pe picioare părintele meu, Nicolae Savin.

Tata a fost chemat la Domnul în urmă cu mai bine de 6 ani, după cinci ani de luptă cu un cancer necruţător. Am fost în permanenţă lângă el, dar cât am înţeles din suferinţa lui? Sau, mai exact, cât a lăsat să se vadă din ea?
De mult timp vreau să scriu despre el, dar de fiecare dată degetele îmi înţepenesc pe tastatură. Mi-e foarte greu să decid ce să spun şi ce să tac despre această splendoare de om.
Pe tata, decenţa de a nu-şi exhiba suferinţa l-a ucis. Practic, o virtute precum demnitatea, practicată în exces, a devenit un defect şi i-a venit de hac: o tumoare apărută undeva deasupra cefei i-a ros calota craniană precum cariul lemnul si a pătruns în creier, fără ca acest om să se plângă vreodată de o banală durere de cap. A răbdat cu stoicism, stârnind consternarea şi admiraţia medicilor care, ulterior, l-au operat. Dacă ar fi mers din timp la medic, ar fi descoperit boala într-un stadiu incipient şi poate trăia şi astăzi. Vreme de cinci ani, de la diagnostic până la moarte, deşi a suportat mai multe operaţii şi numeroase tratamente chinuitoare, tata şi-a ascuns, în continuare, suferinţa. O singură dată, în aşteptarea unei injecţii care să-i ostoiască durerea, s-a întors cu faţa spre perete, strângând spătarul patului ca într-o menghină, pentru ca eu să nu văd cele câteva lacrimi care-i izvorâseră din ochi. În rest, avea o privire luminoasă, vie, de parcă ar fi fost cel mai sănătos om din lume. Şi nu sunt subiectivă: toţi medicii care l-au tratat s-au înclinat cu respect în faţa acestui tip de comportament, recunoscând că astfel de oameni au văzut extrem de rar sau deloc.
Aşa încât, ori de câte ori citesc despre suferinţă, o văd sau o aud, gândul îmi fuge la părintele meu…
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dialog despre demnitatea suferinţei

eseu de Corneliu Traian Atanasiu

– Să ştii că orice suferinţă mă impresionează până la lacrimi şi mă umileşte. Mă simt vinovat de ignoranţa, indiferenţa şi bunăstarea mea şi, pentru că nu pot compătimi cu cel afectat pe măsura ei, mă simt complice cu ceea ce a generat-o. Suferinţa mi se pare totdeauna nedreaptă şi sunt gata să fiu mereu alături de cei afectaţi.Lauda suferinţei , Blaga consideră suferinţa ca singura legătură între noi şi Dumnezeu pe care îl şi roagă să nu ne văduvească, să nu ne sărăcească lipsindu-ne de ea.

– Nu îndrăznesc să-ţi zdruncin ireproşabila simţire şi lăudabila credinţă. Îmi fac totuşi datoria de a-ţi mărturisi că există şi specii de suferinţă pe care, eu cel puţin, le destest. Una din ele este suferinţă josnică, dar extrem de reală şi de o disproporţionată intensitate, a celui neputincios în tentativa de a face rău, suferinţă izvorâtă din pizmă, invidie, gelozie, dorinţă pătimaşă de răzbunare. Suferinţă aptă să pervertească insul, să-l înrăiască, otrăvindu-i sufletul şi transformându-l într-o sursă permanentă de infecţie pentru cei din jur.

– Poate că nu orice suferinţă merită consideraţie şi respect, dar nu poţi trata omul ca pe un câine turbat… Eu cred că, oricum ar fi, suferinţa trebuie alinată.

– E totuşi posibil să nu existe antidot pentru orice otravă. Aşa, de pildă, cred că n-are leac suferinţa-şantaj sentimental. Reală, jucată sau numai închipuită, ea îşi propune în mod evident să profite de chiar faptul ultracunoscut că suferinţa impresionează şi că numai o brută e în stare să nu cedeze pretenţiilor ei lacrimogene. E suferinţa miloagă a tuturor celor ce se victimizează ca să obţină daune.

– Sunt într-adevăr mostre realmente agresive în care reaua voinţă este vădită.

– Şi nu numai ele. Există tentaţia de a suferi demonstrativ, ca să arăţi că eşti o fiinţă fragilă, sensibilă, neajutorată – una superioară deci, nu nesimţită. Există o suferinţă decorativă, arborată ostentativ ca un blazon, ca o nobleţe din care decurg tot felul de privilegii.

– Mă copleşeşti, mai ştii şi altele?

– Cum nu. Unii sunt în stare să-şi adjudece suferinţa ca pe o proprietate inviolabilă. Sunt cei care spun: ce-mi rămâne altceva? E vorba de un gen de complacere nu neapărat masochistă, căci suferinţa nu devine pentru ei o voluptate, ci se conservă ca atare şi devine bilă neagră. E genul care, cum remarcă Cioran într-o însemnare, degradează omul până la imbecilizare.

– Mă îngrozesc, să nu mai existe nici o suferinţă demnă dacă nu de renumele, măcar de numele său?

– Nu am spus asta. Sunt convins că suferinţa poate înnobila fiinţa dacă nu e irosită în exhibări şi folosită în interese profane. Suferinţa poate oricând să purifice şi să lămurească un suflet trecându-l prin purgatoriu. Suferinţa poate răz-buna îmbunând. Poate îmblânzi un suflet plin de energie sălbatică. Înainte de orice, însă, suferinţa ne poate revela o virtute uitată, neglijată, dacă nu de-a dreptul urâtă azi: răbdarea. Pentru că răbdarea este capacitatea de învăţa câte poţi duce cu demnitate şi fără să te alterezi, e îndurare şi pătimire firească, e înfrânare şi îngăduinţă, e tenacitate şi stăruinţă – şi toate într-un singur şi extrem de bine echilibrat cuvânt. Dar mai ales, este aşteptare senină, ajunare în tinda minunii care nu trebuie şi nu poate fi forţată, dar este mereu iminentă.

– Văd că acum lauzi suferinţa. Dă-mi voie să te ajut, într-un poem intitulat chiar

– Este desigur vorba de acea suferinţă generoasă care, uitând egoismul meschin, mărturiseşte prin martiraj sacralitatea valorilor ultragiate şi ne întăreşte astfel în credinţa noastră. Şi Heidegger confirmă această nobleţe a suferinţei: „durerea nu este cu adevărat durere decât atunci când slujeşte flacăra spiritului”. Dar lucrurile pot fi simţite şi spuse şi mai simplu. O vorbă românească distinge cu fineţe între suferinţa nevrednică şi cea demnă atunci când afirmă cu mândrie o anume opţiune tragică: arde, nu putrezeşte.

– Poate că asta ţine şi de buna noastră aşezare în lume, de căutarea, regăsirea sau – de ce nu – inventarea acelui orizont pierdut, invocat nostalgic de Blaga, în care durerea se revarsă în tâlc mai înalt totdeauna.


Responses

  1. DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!
    Nicol,sa stii ca TATAL TAU TRAIESTE PRIN TINE!

  2. Dumnezeu sa-l odihneasca !
    Mai sunt astfel de oameni ( din pacate din ce in ce mai putini ) care au trait in alte vremuri ( noi le spunem simplu: batrani ) si care , insufletiti de un altfel de putere sufleteasca au decenta ( ce cuvant perimat azi !) sa nu „deranjeze” persoanele dragi cu suferinta lor.
    Tatal tau a fost un astfel de OM…

  3. Mi-a placut mult ce ai scris aici. Ai fost norocoasa. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

  4. Ana Blandiana: „Voi stiti ceva si mie nu-mi spuneti,/ Voi stiti desigur ceva;/ Altfel cum ati trai,/ Cum ati trait atatea decenii,/ Parintii mei,/ Si voi batrani ai lumii?/…

  5. …ma bucur sa te regasesc in blogosfera ! Felicitari pentru traseul tau profesional si consecventa…cred ca nu a fost si inca nu este usor dar stiu ca iti place si ai puterea de a face ce doresti ! un gind bun si la Jaristea…si nu uita de Iasi ! Cu siguranta farmecul inceputului te va insoti mereu…….


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: