Postat de: nicoletasavin | 10/05/2009

Regal a la Jacques Prevert

Pentru mai tinerii oaspeţi ai blogului, Jacques Prevert este un celebru poet francez. Textele lui au devenit textele unor şlagăre, dar se regăsesc şi în manualele şcolare. Vărsător autentic, a venit pe lume la 4 februarie 1900 şi a părăsit-o la 11 aprilie 1977. De scris a început să scrie abia la 45 de ani. Puţini poeţi au fost iubiţi precum Jacques Prevert. Versurile lui – de cele mai multe ori albe, de o simplitate năucitoare, cu jocuri de cuvinte şi sensuri camuflate abil – emoţionează încă publicul de toate vârstele, pe toate meridianele. Detractorii lui îl consideră un poet „popular”, fără a îndrăzni să-i atace, însă, substanţa poetică. Îşi putea dori mai mult Jacques Prevert? Nu cred, aşa că am selectat câteva din poeziile lui şi vi le dăruiesc.

Pentru tine, dragostea mea

Am fost la târgul de păsări
Şi-am cumpărat păsări
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de flori
Şi-am cumpărat flori
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de fiare vechi
Şi-am cumpărat lanţuri
Lanţuri grele
Pentru tine,
dragostea mea.
Apoi m-am dus la târgul de sclavi
Te-am căutat,
Dar nu te-am găsit,
dragostea mea.

Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc
Se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Stârnind mânia trecătorilor

Copiii care se iubesc
Se-mbrăţişează în picioare
Stârnind mânia trecătorilor,
Mânia şi dispreţul lor
Şi râsetele şi invidia.

Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni;
Ei sunt în altă parte –
Dincolo de noapte,
Mult mai presus de stele
În orbitoarea strălucire
A primei lor iubiri.

Ca să faci portretul unei păsări

Mai întâi pictezi o colivie
cu uşiţa larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguţ
şi cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
şi te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te mişti…
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani
până se hotărăşte.
Atunci nu te descuraja –
aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reuşit sau nu.
Când pasărea soseşte –
dacă soseşte –
păstrezi cea mai adâncă linişte:
aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie
şi după ce a intrat
închizi uşiţa binişor cu pensula,
apoi
ştergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzişul verde şi răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foşnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aştepţi ca pasărea să cânte…
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poţi semna.
Atunci îi smulgi o pană
binişor de tot
şi pe un colţ al pânzei te iscăleşti cu ea.

Cafeaua de dimineaţă

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat,

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
– cercuri a făcut –
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat,
a plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns…
am plâns…)

Pisica şi pasărea

Un sat ascultă cu inima zdrobită
cântec de pasăre rănită.
E singura pasăre din sat
şi singura pisică din sat
păsării o àripă i-a devorat.
Cântul păsării a amuţit,
pisica din tors s-a oprit
şi fulgii de pe bot şi-a curăţit,
iar toată suflarea din sat
s-a pregătit de-nmormântare.
Pisica, invitată de onoare,
păşeşte-ncet în spatele sicriului ciudat
de o fetiţă-nlăcrimată legănat.
”De-aş fi ştiut că o să suferi aşa tare,
şopti pisica,
aş fi-nghiţit şi cealaltă arìpă
şi ţi-aş fi povestit
cum am văzut pasărea zburând parcă
spre capătul lumii, atât de departe
că nici o pasăre nu poate să se-ntoarcă.
durerea ta nu ar fi fost atât de mare
ai fi fost numai tristă,
gânditoare.
Există o măsură-n toate:
eu m-am oprit la jumătate.”

Această dragoste

Această dragoste,
atât de violentă,
atât de firavă,
atât de tandră,
atât de disperată,
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea.
când vremea e urâtă,
această dragoste atât de adevărată,
atât de frumoasă,
atât de fericită,
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie,
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte,
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească,
şi-i face să blesteme,
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim,
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată,
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta,
este dragostea mea,
a celui care-a fost,
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat,
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara;
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem,
putem să uităm,
pe urmă s-adormim,
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim,
să adormim din nou
sau să visăm la moarte,
să ne trezim surâs şi râs,
să-ntinerim,
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr,
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria,
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea,
rece ca marmora,
frumoasă ca ziua,
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt,
şi o ascult tremurând,
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea,
pentru tine, pentru mine, pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit,
da îi spun dragostei,
pentru tine, pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc;
rămâi acolo,
nu te clinti,
nu pleca,
noi, care suntem iubiţi,
noi te-am uitat,
dar tu nu te uita;
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ,
nu ne lăsa să îngheţăm,
mereu mai departe, mereu,
oriunde-ai fi,
dă-ne iar un semn de viaţă;
mult mai târziu, din marginea pădurii,
din pădurea memoriei,
ţâşneşte deodată,
întinde-ne mâna,
salvează-ne.


Responses

  1. Buna seara Nico; iata o poezie care lipseste din „lista” ta…de poezie…din
    PREVERT, Jacques
    si te rog MULT sa-i gasesti TITLUL!
    (cand il vei adauga…
    sunt profesor si am gasit poezia in banca unui elev care o citea in timpul orei de matematica- era scrisa de mana si se transmitea asa, din mana in mana, dupa lectura -)

    „Nu vreau să-nvăţ nimic
    Nu vreau să ştiu nimic
    Nici nu vreau pe de rost
    să reţin şi să zic
    – venite de departe –
    vorbe din graiuri moarte
    Nu mai vreau să aud
    vacarmul mut şi surd
    de litere şi cifre
    de sunete şi idei…
    că de prea multă vreme,
    tăcând misterios
    viaţa cântă-n mine
    un cântec prea frumos,

    nu vă înţeleg graiul
    şi-a voastră raţiune…,

    zise copilul sălbatec către lume!”

    Multzumiri si lasa-te de fumat!
    Avem nevoie de tine!🙂

  2. Am mare nevoie de o poezie de Prevert…tot ce stiu este ca incepe cu : „Este teribil. este teribil micul zgomot facut de oul tare cazut pe o tejghea.” Am mare nevoie de ea …si nu o gasesc niciunde…va rog frumos sa o postati pe aceasta pagina.

  3. Multumesc Nicoleta pentru acest minunat dar de poezie.

    Indraznesc sa sugerez si eu un poem. Pater Noster. Am incercat o traducere – nu e nici pe departe la fel de frumoasa ca si originalul, recunosc. Originalul poate fi gasit aici: http://vivelalitterature.e-monsite.com/rubrique,pater-noster,1076229.html . Lectura placuta

    Pater Noster
    Tatal Nostru care esti in ceruri
    Ramai acolo
    Iar noi o sa ramanem pe pamant
    Care uneori e asa de frumos
    Cu misterele lui din New York
    Si apoi cu misterele lui din Paris
    Care sunt pe masura celui al Treimii
    Cu micutul lui canal din Ourcq
    Cu marele lui zid chinezesc
    Raul lui Morlaix
    Prostioarele din Cambrai
    Cu oceanul lui Pacifique
    Si cele doua bayine ale lui din Tuileries
    Cu copii lui buni si supusii lui rai
    Cu toate minunile lumii
    Care sunt acolo
    Pur si simplu pe pamant
    Oferite intregii lumi
    Risipite
    Minunate ele insele ca sunt atat de minunate
    Si care nu indraznesc sa si-o marturiseasca
    Precum o frumoasa fata goala care nu indrazneste sa se arate
    Cu ingrozitoarele nenorociri ale lumii
    Care sunt legiunea
    Cu legionarii lor
    Cu tortionarii lor
    Cu stapanii acestei lumi
    Cu stapanii lor cu preotii lor cu tradatorii lor cu mercenarii lor
    Cu anotimpurile
    Cu anii
    Cu frumoasele fete si cu btranii tampiti
    Cu gramada de mizerii putrezinde in otelul tunurilor.

    Pentru Diana:

    am gasit poezia in original. In franceza poezia este superba! A fost publicata in volumul ‘Paroles’ (1946). Nu stiu daca a fost tradusa si in romaneste – cred ca da, din moment ce ai gasit acel citat. Iata linkul la versiunea franceza.

    http://www.feelingsurfer.net/garp/poesie/Prevert.LaGrasseMatinee.html


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: