Contabilitatea oamenilor buni e la Dumnezeu…

„Există ceva mai rău decât oamenii răi: indiferenţa oamenilor buni”, îmi spunea cineva astăzi, într-un text trimis pe mail.
Câteva minute am reflectat la spusele amicei mele. O primă nuanţă. De fapt, sunt oameni cu suflet bun sau oameni cu suflet rău. Dar, pentru uşurinţa argumentaţiei, voi rămâne la sintagmele om bun/om rău.
I-am răspuns că vremea oamenilor buni n-a trecut, nu stă să vină, ci ESTE. Mereu.
Că ei, oamenii buni, mulţi sau puţini, Dumnezeu ştie, nu pot fi indiferenţi. Pot, cel mult, doar să pară aşa.

Fără a-şi propune asta, fără să-i intereseze cum par. Ei sunt precum ei şi nu se străduie să se explice.
Sunt doar tăcuţi. Nu ştiu să lupte cu adversarii pentru a-şi impune ideile. Şi dacă o fac, nu lovesc sub centură, nu mint, nu omit, nu trădează oameni sau principii.
Au o sinceritate şi o francheţe năucitoare atunci când se decid, totuşi, să intervină într-o dispută.
Egoul lor e foarte puţin dezvoltat şi asta le permite bunătatea pe care o condamnă amica mea. Au şi justificare pentru acest tip de comportament: e loc sub soare pentru toţi, inclusiv pentru oamenii răi.
Şi dacă pe aceştia îi rabdă Dumnezeu, ei de ce să nu-i rabde?
Deşi par uşor de înşelat, bunii sunt cel mai greu de dus cu preşul. Bunătatea lor le permite să deceleze adevărul de minciună cu o precizie matematică, dar aceeaşi bunătate îi opreşte să-i pună la punct pe cei ce vor să-i tragă pe sfoară. Bunii nu aşteaptă recunoaştere, nu fac din bunătate o virtute. Există, pur şi simplu.
Multe s-ar putea spune sau scrie despre dihotomia oameni buni/oameni răi.
Cel mai important lucru este că ei, bunii, sunt ceea ce oamenii răi urăsc cel mai mult pe lume. Bunii sunt cei care evidenţiază răii, care, fără contrapondere, îşi fac iluzia că ar trece neobservaţi. Nici bunii fără răi nu s-ar distinge, desigur. Dar ei nu-i iubesc pe răi pentru asta… Sunt unii turnesolul celorlalţi, sunt fiecare o faţă a aceluiaşi întreg…

E un anume fel de înţelepciune creştină în „omul bun ca pâinea caldă”, cum expresiv îl numea bunica mea, Zoiţa. Unii ar spune că e formă de prostie. Cinicii ar spune că pâinea caldă se răceşte… Eu spun că „prostia” asta e dumnezeiască şi, paradoxal, acest tip de „pâine caldă” nu se răceşte. Căldura din interior îl menţine şi înrăirea e imposibilă. Şi din cauza asta sunt aşa de puţini oameni buni. Fiindcă nu-i puţin lucru să-i faci loc dumnezeirii din tine să răzbată în afară. Nimeni nu ştie câţi oameni răi sunt necesari într-un talger pentru a echivala omul bun din celălalt talger al unei balanţe. Echilibrul există, cu siguranţă, dar contabilitatea e la Dumnezeu. Necunoscute sunt căile şi măsurile Domnului. Dar, sigur-sigur, e loc sub soare pentru toţi….

P.S. N-am uitat de promisiunea cu Fenixul roşu, dar nu vreau să aduc politica în acest spaţiu. Revin după campania electorală.

Anunțuri