Postat de: nicoletasavin | 15/05/2010

Sărut mâna, tată!

15 mai 2010. Dacă nu s-ar fi dus la Domnul, în urmă cu 7 ani, tatăl meu, Nicolae Savin, ar fi împlinit 76 de ani.

Nu poţi explica în cuvinte cum e să-ţi pierzi una dintre rădăcini. Pentru a spune „cum ERA tata”, voi evoca un singur episod. Nu ştiu dacă este reprezentativ pentru un ochi dinafară , dar pentru alcătuirea mea sufletească a fost decisiv.

Aveam vreo 8 ani şi fugăream cu pliciul de muşte un ţânţar, când tata m-a întrebat dacă pot să-l fac. „Îl desenez imediat”, i-am răspuns. „Nu să-l desenezi, să-l faci, să-i dai viaţă..” Am amuţit cu pliciul în mână… Şi voi aţi fi rămas la fel, problema creaţiei e foarte complicată la 8 ani… Şi la 48…

„Copilă dragă, dacă nu poţi face un ţânţar, o muscă, un cărăbuş, cum de poţi să vrei să le omori? Te pişcă, te sâcâie? Dar priveşti vrăjită la fluturi, aproape fără să respiri… O floare te bucură, îţi place şi, în loc să o admiri, o rupi. Şi pe lângă o buruiană treci indiferentă. Puii de orice fel, mai ales cei de rândunică, îţi plac (eram îndrăgostită de rândunici… mă urcam cu scara la streaşină, să văd puii în cuib, vorbeam cu ei, iar mămica lor ne dădea târcoale, îngrijorată). La fel câinii sau pisicile. Ai fi în stare să plângi în hohote dacă ai vedea că vreuna din vietăţile astea sunt bolnave sau mor… De ce faci diferenţe între plante, între păsări, între animale? Văd că şi între copii de vârsta ta faci diferenţe. Cu unii te joci, eşti prietenă, pe alţii nici nu vrei să-i vezi. La fel cu adulţii, pe unii îi iubeşti, alţii îţi sunt indiferenţi. Nu-i bine, copilă. Toate fiinţele astea, că şi plantele au fiinţa lor, sunt creaţia lui Dumnezeu, ca şi tine. Domnul nu face diferenţe între noi, ne iubeşte în mod egal, nu face rău niciunuia dintre copiii lui. Noi de ce să facem? Fiecare dintre aceste vietăţi are rostul ei pe pământ, şi cele care îţi par urâcioase. Şi ţânţarul, şi urzica şi ariciul. N-o să le înţelegi universul, adică lumea lor, eşti prea mică. Nu îţi cer să le iubeşti, dar te rog să le respecţi. Nu ucide cu bună ştiinţă niciodată. Poate, întâmplător, calci o furnică, dar nu o fă cu intenţie. Şi nu te teme de nici o vietate. Nu ştiu să-ţi explic cum, dar şi o plantă, şi o insectă, şi un câine, şi un animal sălbatec, şi un om, simt teama. Şi nu e bine pentru tine. Dacă priveşti un o vietate cu înţelegere, cu împăcarea că are locul ei sub soare, o să vezi că vietatea respectivă nu-ţi face nici un rău. Şi dacă poate arăta că se bucură, chiar o va face. Dar s-ar putea ca tu să nu înţelegi bucuria lor, fiindcă nu le ştii limbajul. Lasă-le în pace sau iubeşte-le, şi-ţi va fi bine… Vom mai vorbi, e simplu, dar tare complicat…”

În timp am nuanţat subiectul, fără a-l epuiza. Câte vieţi ne-ar fi trebuit pentru asta? Văzând cum evoluează lucrurile după revoluţie şi cum lumea se transformă într-o junglă, tata aproape că regreta că mi-a insuflat această filosofie de viaţă. „Te-am crescut păgubos, copilă. Ai respectul şi bunul simţ în sânge deja. Oamenii văd că speculează asta. Nu vei trăi bine, presimt, dar nu-ţi vei fi pierdut sufletul…”

Da, nu mi l-am pierdut. Probabil aici nu-i nevoie de el… dar DINCOLO va fi.

SĂRUT MÂNA, TATĂ!


Responses

  1. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Frumoasa invatatura v-a dat! Si tatal meu a murit acum 8 ani pe 3 Martie, Dumnezeu sa-l odihneasca, ca orice parinte ma invatat numai de bine! Avea o vorba pe care nu o voi uita in veci:”Mai Gheorghe,sa stii ca pentru noi clasa muncitoare, nu o sa mai existe dreptate niciodata in Romania!”.Atunci nu-l prea credeam si in gandul meu ziceam ca-i tributar regimului comunist, dar cata dreptate avea! Asa este noi nu mai contam in tara asta decat pentru a platii dijme si taxe!
    In Talmud exita un proverb: „Daca piatra cade pe ulcior, vai de ulcior!
    Daca ulciorul cade pe piatra, vai de ulcior!
    Mereu, numai vai de ulcior!”.
    Va multumesc ca prin atitudinea dumneavoastra mai aveti grija si de ULCIOR!

  2. Ghita,
    Si eu iti multumesc pentru sensibilitatea de a fi receptiv la mesaj.

  3. Ghitaaaaa,
    Citesc la Anti ca pleci la pescuit tot sezonul.
    Sper ca ai internet acolo, mai vii in blogosfera, nu dispari si tu pana la tulburel sau prima bruma…🙂

  4. Sarut mana, tata!……am citit de dimineata articolul care m-a bulversat total, nici pana la ora asta nu mi-am revenit…….eu mi-am iubit enorm tatal dar soarta a fost prea cruda si nu am avut sansa sa-i pot spune ce mult l-am iubit si ce a insemnat el ptr mine. Pe 7 iunie sunt 4 ani de cand l-am pierdut si nici acum nu-l am aproape de mine… este foarte departe, lucru care nu ma impiedica sa merg de cateva ori pe an la Bellu unde stau cate o zi intreaga langa mormantul lui. Sarut mana, tata! sunt primele cuvinte care le spun cand ajung acolo dar din pacate nu are cine sa-mi raspunda……
    Dumnezeu sa-l odihneasca pe tatal dumneavoastra, mult stimata doamna!

  5. Ei Nicoleta, GRELE amintiri ai starnit, greu mi a fost cand am citit ale tale randuri….. greu imi va fi sa uit, pardon, sa ma amagesc ca uit pierderile fiintelor dragi din viata mea…..dar, intelegi tu bine cum e…numai cine nu si-a iubit aproapele n-ar putea sa inteleaga. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti ai nostrii parinti, bunici…..

  6. Daniela, Lulu,
    În aparenţă, postarea face rău, răscoleşte amintiri. În profunzime, tocmai declanşarea acestor amintiri are o mare valoare spirituală.
    Veşnica pomenire a dragilor noştri care s-au dus la cele veşnice este în sufletele noastre, ale celor ce le supravieţuiesc.
    Ca să facem despărţirea suportabilă, noi exilăm în subconştient aceste amintiri.
    Ori cea mai frumoasă slujba de pomenire cred că nu e cea din biserică, ci aceea prin care aducem din adanc la suprafaţă acestor superbe amintiri, oricât de dureros ar fi procesul.
    Liturghia sufletelor noastre nu are cum să nu ajunga la ceruri

  7. Da , dar ai reusit sa ma pui azi pe un bocit…. ehe, greu mi-a fost…. dar trecu asa cum trec toate…ai dreptate in tot ce afirmi.
    Noroc mare cu Ingeras al meu…. el a grangurit si a devenit jucaus….asa face cand ma vede trista.🙂 Nu glumesc si nu intamplator il cheama Ingeras.

  8. Si eu am scris cu lacrimi in ochi… mi s-au inodat in barba… dar lacrimi care pe masura ce cadeau, paradoxal, ma linisteau…
    O liniste nepamanteana mi-a coborat in suflet…
    M-am luminat…

  9. Am crezut ca doar eu am plans azi!Am citit cu lacrimii in ochi postarea si toata ziulica am bocit!

  10. Cine ar putea crede ca tu mai si plangi….te stiu de atata timp, cand te vedeam in emisiunile tv, nu miscam si nu misc, ptr ca transmiti atat de ferm si dur mesajele tale, opiniile tale….incat imi spuneam: uite d’le o femeie puternica.🙂 Mda inca o lectie si ptr cititorii tai, sa nu judecam omul niciodata doar dupa aparente/ aparitii…. Si oamenii transanti au sentimente, au nostalgii, tristeti, au pierderi….

  11. Daniela, pai tu plangi cam des hihihhi Sa te mai inveselesc…. mai fa un tatoo spre necazul amicului tau „ma rad” ca te apar eu …ai vazut ti am facut si versuri😉

  12. Esti o draguta draga mea Lulu!Merci pentru versuri!

  13. Impresionanta amintire. Cuvintele sunt de prisos.Nu putem decat sa ne cufundam fiecare in ale noastre.
    Sarut mana Nicoleta.

  14. Lulu,
    A fi puternic nu inseamna a nu avea sentimente, pasiuni, sensibilitate, lacrimi si toate cele ce-i sunt date omului de la Dumnezeu. Cred ca ai o putere reala daca ramai in picioare dupa ce ai cunoscut si agonia si extazul, atunci cand nu ti-ai refuzat sansa de a fi un om obisnuit, nici luxul de a plange sau rade exact cand ai simtit nevoia, nici cel de a avea slabiciuni vizibile, atunci cand ai coborat in abis si ai avut puterea sa urci in inalt.
    Esti puternic atunci cand nu traiesti in turnul de fildes si nimic din ce e omenesc nu ti-e strain…

    Asadar, nu sunt deloc un monstru, ferm si dur, asa cum se pare ca m-ai perceput.
    Fara a dori sa te pun in dificultate si fara a-mi face un compliment, cred ca sunt mult mai vulnerabila si mai sensibila decat tine, tu cea cu aparenta angelica si fragila…
    Imi permit o analogie care explica mult din perceptia ta si nu doar a ta…
    Nu esti singura care crezi ca sunt o doamna de fier, fara nimic uman, un taliban care seamana panica, necontrolabil in intransigenta sa…
    Sigur ca apreciez credinta ascetului care renunta la viata, se retrage in munti, traieste mancand doar ce-i ofera natura si se roaga lui Dumnezeu.
    Dar cred ca apreciez mai mult credinta calugarului sau mireanului care traieste in valtoarea societatii moderne, cu numeroasele ei tentatii, carora invata sa le reziste.
    Mai esueaza, mai cade in ispita, se ridica, o ia de la capat, pana ajunge sa nu doreasca nimic din jur si sa lucreze, precum un misionar, cu puterea exemplului.
    Si ascetul si misionarul sunt puternici si vor sfarsi prin a ajunge in Centru. Dar calitatea puterii si a drumului ales de fiecare dintre ei e diferita…
    Asadar, Lulu draga, sunt o oama VIE, la fel ca tine si ca multe alte femei… Si ma bucur ori de cate ori am prilejul sa recunosc asta…

  15. Anti,
    În viaţa privată râd destul, ce-i drept nu fără motiv…
    Şi în public râd, dar recunosc că adesea mă mulţumesc să zâmbesc discret… nu-mi place să atrag atenţia asupra mea…
    Nu ştiu dacă râsul meu este destul de melodios pentru urechile tale…🙂 Se pare, Anti, că, obişnuiţi cu miorlăielile unor femeiuşti nu mai percepeţi un râs normal…

    Ce să le fac lor, ăştia cu fişele statistice, dacă zâmbetele nu se văd în înregistrările audio?
    Cât despre tine, Anti, „keep in touch” şi o să vezi cu ochişorii tăi cum se râde naturel, necontrafăcut…

  16. …un bocet poem..

  17. Da, comoara de mostenire de la tata… nu pot fi lichea nici daca as dori… pierd frumos…


  18. Pentru cei plecati.

  19. Mă bucur din suflet că am avut ocazia să vă descopăr blogul şi să citesc acest articol. Şi eu mi-am pierdut tatăl la 10 ani şi nici acum nu pot spune că cicatricea s-a vindecat, deşi am ajuns la „venerabila” vârstă de 28 de ani. Vă urmăresc ori de câte ori am ocazia şi vă mulţumesc că existaţi. Într-o lume în care bunul-simţ a devenit desuet şi este înlocuit tot mai des cu atitudini grobiene şi pline de un tupeu care nu îşi are rostul, constat că bucurie că mai există şi oameni buni pe lumea asta, oameni care merită pe deplin acest apelativ. Este nevoie de oameni care să aibă puterea de a spune lucrurilor pe nume, în mod onest şi clar. Este greu, dar nu imposibil. Şi da, şi eu cred că această etapă e o pregătire pentru viaţa de DINCOLO, „unde nu este durere, nici întristare”. De multe ori simt că nu am fost educată şi croită pentru societatea actuală, dar oameni ca DUMNEAVOASTRĂ îmi dau tăria de a merge mai departe. Vă doresc din suflet mult succes şi vă asigur de respectul şi preţuirea mea. Alexandra Ganea


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: