Postat de: nicoletasavin | 01/12/2010

Nesingur

Zoltan Terner gândeşte adesea cu voce tare şi scrie neobişnuit de mult pentru un regizor de film, a cărui armă ar trebui să fie imaginea. Cred în continuare că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte… Fără a-şi trăda  meseria, Zoltan scrie poezie, proză, eseuri, publicistică.

Am ales pentru voi două texte pe care autorul le plasează la „personale”. Care va să zică nu sunt nici proză, nici eseuri, doar păreri. Opinii despre clipă şi despre aproapele nostru. De ce am ales aceste texte şi nu altele? Asta ar putea înţelege un om de care mă simt într-un mod special foarte aproape şi foarte departe. Desigur, dacă ar trece prin curtea asta. La ceas de cumpănă, îl asigur că este nesingur. E mult? E puţin?

Acum

N-aţi băgat de seamă ce cuvânt găunos este cuvântul „acum”?
De-abia ai apucat să-l pronunţi şi „acum” a şi devenit „atunci”.
Adică trecut.

Cât ţine o clipă?
N-ai timp nici să-ţi dai seama de ea că a şi trecut.
A devenit istorie, amintire.

Poate să înceapă deja nostalgia clipei care abia „acum” s-a dus.
Ar trebui să o regreţi deja când încă nici nu e.

„O, clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!” strigă Faust, ştiind bine că cere imposibilul.
Natura clipei este să zboare.
Să fie nefiind.
Ca o pasăre pe care n-o poţi prinde niciodată.
Abia venită, a şi dispărut.

Am vrea s-o încetinim, s-o oprim.
S-o veşnicim.
Abia a venit şi înebunim deja de dorul ei.

Jocul cu clipa este un sfâşietor joc de-a v-aţi ascunselea.
Noi o căutăm în viitor ea este deja în trecut.

Trece pe lângă noi, abia atingându-ne cu aripa ei de fum.
Atingere care rupe din noi o bucăţică de viaţă.

Fiecare om are o clipă în care vine călare pe clipă.
Mai are o clipă, aceea care ne duce cu ea pe fiecare dintre noi şi ne veşniceşte veşnicindu-se şi ea, fiind clipă de vecie.

Asta e şi marea viclenie a clipei.
Pleacă venind.
Ne face să o aşteptăm o viaţă şi vine plecând.
Uneori călare pe noi.

Totul, pe lume, îşi are clipa naşterii.
Orice lucru are clipa sa aurorală.

De ce spunem că marile plăceri sunt scurte?
Pentru că marile dureri sunt lungi, parcă fără sfârşit.
N-avem cum să le scurtăm.

Când aştepţi pe Cineva îndelung aşteptat, minutul e chinuitor de lung.
Când aştepţi Neaşteptatul care te aşteaptă, anul se duce ca o clipă.

Nerăbdarea întinde clipa.
Bucuria o scurtează.

Abia apuci să-ţi umfli pieptul cu nesaţiul vieţii şi s-a şi dus.

Clipa e mesagera hazardului.
Hazardul e stăpânul clipei.
Iar clipa e stăpâna noastră.
Noi n-avem puterea s-o stăpânim.

Toate ale vieţii unui om încap în câte o clipă ruptă din eternitate: aşteptările, promisiunile, întâlnirile, chemările, căderile, pierderile, trezirea şi adormirea şi iar trezirea, cele duse ca şi cele uitate, cele aprinse ca şi cele stinse.

Cele după care murim de părere de rău…

Aproapele

În Biblie stă scris „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”   
Nu scrie însă cine este aproapele tău.

Poate fi oricine din cei pe care îi întîlneşti în drumul tău.
Din păcate, nu este fiecare.

Aproapele tău poate fi cel care trăieşte alături de tine, cel care munceşte alături de tine.
Poate fi oricare dintre cei care se bucură sau plîng lîngă tine, iubesc sau urăsc în preajma ta.
Dar nu de toţi aceştia şi nu de fiecare poţi spune cuvintele încărcate cu înţeles mult adânc omenesc: „aproapele meu”.

Aproapele tău poate fi şi cel de care te plângi: „Vai, cât de pisălog este!”
Ba chiar şi cel despre care spui: „Nu-l pot suferi!”.

Aproapele poate fi şi omul despre care nu zici o vorbă, despre care nu gîndeşti nimic, pe care nici nu-l bagi în seamă, nici nu-l vezi.

Treci pe lângă el fără să-l priveşti, fără să-l vezi.
Fiecare dintre apropiaţii tăi, poate fi şi aproapele tău şi departele tău. Chiar şi părinţii, soţul, soţia, fiii, fraţii, rudele tale.
Nu despre fiecare poţi spune: e aproapele meu.
Din păcate.

Mulţi dintre apropiaţii tăi sunt depărtaţii sau îndepărtaţii tăi.
Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tău, decât părintele tău.
Uneori chiar şi un duşman poate să-ţi fie mai aproape decât a fost Cain de Abel.

Aproapele tău se poate întruchipa în trecători de pe stradă, în copii, adulţi, bătrîni. În casieriţele de la supermarket, în şoferii de taxi, în instalatorul care-ţi vine în casă.
Aproapele tău poate lua chipul unor cerşetori, infirmi, leproşi.

Aproapele meu se poate găsi aici, lângă umărul meu sau la patru mii de kilometri de-aici.

Aproapele meu este cel care e aproape de mine sufleteşte, omeneşte. Îngereşte sau dumnezeieşte.
Acesta de lângă mine este departele meu.

Aici, câinele meu mi-e cel mai aproape.
Faţă de el, animalul este poate acest om din autobuz.
Este poate chiar fiara.
Faţă de mulţi oameni, câinele meu este aproapele meu.

Poate chiar şi faţă de mine însumi, câinele meu îmi este mai aproape.
Faţă de mine, uneori, poate câinele meu este îngerul, iar eu diavolul.
Îmi dau seama ce lucru teribil am spus.
Aşa este.

Acest om de aici care şade în metrou lângă mine este departele tău misterios.
Poate fi prezumtivul tău ucigaş.
Împovăratul de ură faţă de tine.

Cum să-l recunoşti pe aproapele adevărat de cel fals ?
Greu de spus.

Necunoscutul e de cele mai multe ori departele meu.
Între mine şi el poate fi o distanţă enormă.
Ne aflăm poate în galaxii spiritual-sufleteşti diferite.
În paradisuri diferite sau în infernuri diferite.
Poate eu în iad iar el purgatoriu.
Sau amândoi pe pământ, acest rai infernal al nostru, al tuturora, fie noi apropiaţi sau depărtaţi unul de altul.

Nu-l suport pe cel necunoscut pentru că mi-e frică de ascunzişurile pe care le ghicesc în el.
Mi-e frică de întunecimile sau luminile prea puternice din el, de tainiţele sale, de demonii din el care ar putea stârni demonii din mine.

Aproapele nostru este sinele nostru amplificat, multiplicat.
E dublul, e asemenea mie dar şi exterior şi interior mie.
Egal cu mine, asemenea şi diferit de mine .

Iubeşte-ţi departele, fă din el aproapele tău, cred că acesta ar putea fi un ideal etic al umanităţii.

Dar în aproapele se ascunde, poate, Diavolul.
Iar în departele meu se află poate salvarea mea.

Cum să-mi dau seama de toate astea?

Aproapele adevărat este cel care nu se ascunde de tine, cel care nu te trădează, cel care nu te minte, cel care gândeşte numai bine despre tine, cel care vede la rândul lui, în tine, aproapele său.
E cel care te iubeşte. Şi pe care îl iubeşti.

Acest aproape ascunde departele unor obiceiuri străine de mine, este adeptul altor estetici, slujeşte o altă morală, urăşte ceea ce eu iubesc sau invers.

Ce încâlceală de cuvinte şi de sensuri şi de simţăminte în jurul unui singur cuvânt: aproapele !

Fă-mă, Doamne, pe mine însumi, aproapele meu !
Să-mi fiu seamăn şi aproape.

Apropie-mi şi departele !
Descoperă-mi aproapele printre necunoscuţi.
Fă-mă să-l cunosc.

Apropie-te de mine, semen al meu, până la a fi aproapele meu!
Nu-ţi fie teamă de mine.
Nu-ţi voi face nici un rău.
Nu ştiu şi nici nu pot să urăsc.
Şi nici nu vreau să fiu urâţit de ură.

Apropie-mi, Doamne, departele.
Îndepărtează-mi aproapele neadevărat sau periculos.
Învaţă-mă să-i pot deosebi.

Iar pe tine, aproapele meu, te rog să-mi fii şi mai aproape.
Să-mi fii prieten apropiat şi frate de-aproape.
Sau ce vrei tu să fii!


Responses

  1. Doamna Savin, va multumesc pentru ”Aproapele” postat!
    Sper sa-l citeasca cat mai multi!

  2. Cercetaso,
    Dupa cum vezi, n-are cautare „Aproapele”, esti singura care l-a remarcat.
    De citit l-au citit multi, dar nu dau semne ca i-ar fi impresionat…
    Rareori postarile mele, altele decat cele politice, au facut valuri…
    De gustibus non est disputandum…

    Uneori, ignorarea unui text e meritata, alteori nu.
    Fiecare cititor stie ce-i mai bine pentru el.
    Iar eu nu le cer sa fie masochisti…

  3. ION ANTONESCU, MAREŞAL AL ROMÂNIEI

    ”… Cărturarii şi slujitorii Bisericii vor avea în acest Stat rolul care li se cuvine despicătorilor de drumuri şi ziditorilor de suflete. Singura politică pe care trebuie să o faceţi este aceea a iubirii de Neam şi a apărării drepturilor lui sfinte prin muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă şi, mai ales, prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.

    Am pornit de la icoane şi altare, să ne întoarcem la ele. Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii. Fii om, fii drept, şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului; şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
    Să ne unim în muncă şi în frăţie, în gândire şi în simţire, în dreptate şi în lege, în disciplină şi în cumpătare, în ordine şi în credinţă, pentru ca prin muncă să ne întărim, să prosperăm şi să fim gata pentru orice ceas, fiindcă numai aşa vom spori stima prietenilor şi grija duşmanilor.

    … Prindeţi voiniceşte de umeri pe toţi fraţii noştri de pe întreg cuprinsul românesc, scuturaţi conştiinţele de toate îndoielile şi de toate laşităţile trecutului, sfărâmaţi ambiţiile deşarte şi, sub imboldul vostru şi sub exemplul vostru, uniţi pe toţi într-un singur gând, într-o singură simţire, într-o singură voinţă, către un singur ţel: izbânda României. Toţi Românii hotărâţi, toţi Românii cinstiţi, toţi Românii sârguincioşi, toţi Românii întregi. Astfel, legea credinţei, legea dreptăţii, legea disciplinei, legea muncii, legea educaţiei severe, legea tăcerii, legea solidarităţii naţionale şi a sprijinului reciproc şi legea onoarei, vor fi legile de temelie ale Statului de mâine. Trebuie cinste, trebuie dreptate şi justiţie.

    … Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştinească, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru morţii săi, este un popor condamnat. Căci, de la antici şi până astăzi, nu răzbat în veşnicie decât popoarele care au cultul eroilor şi al mormintelor. Eroii şi martirii sunt pentru un neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru Biserică. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale. … Cu cât un neam îşi poate împodobi mai mult istoria cu apariţiile acestea neobişnuite, cu atât el e mai glorios şi mai mare; şi cu cât un neam este mai sterp în înţelegerea şi în crearea eroilor şi a martirilor, cu atât prezenţa lui în Istorie este mai măruntă şi mai trecătoare. De aceea, popoarele trebuie să aibă o adevărată religie închinată oamenilor predestinaţi, eroilor şi martirilor.

    … Dacă gândul vostru nu este cu totul dăruit Creatorului, dacă inima voastră nu se frământă cu adevărat pentru păcatele oamenilor, atunci şi zidurile bisericilor sunt reci şi chipurile sfinţilor de pe icoane sunt crunte şi clopotele sună spart şi lumânările par stinse. Faceţi în aşa fel, încât oamenii să simtă nevoia să meargă la Biserică şi să dorească ceasul de rugăciune ca o mare liniştire sufletească. Evanghelia Mântuitorului este faptă. Ea nu a fost scrisă ca să fie, ci pentru că a fost trăită. Viaţa lui Cristos – Dumnezeu a fost supusă trudei legilor omeneşti, a acceptat pecetea pedepsei divine şi a luptat pentru răscumpărarea noastră. Aşa că din ea şi numai prin ea să tălmăciţi viaţa credincioşilor. Ascultaţi poverile lor şi arătaţi-le că toate au fost trăite şi înfruntate de Dumnezeu pentru biruinţa lor. Cel mai mic sbucium din viaţa oricăruia făceţi-l să intre, să se regăsească şi să se aline prin Evanghelie. Şi veţi vedea că rostul vieţii nu le va mai fi străin, că durerile le vor primi şi suferi cu credinţa că o fac întru biruinţa slavei cereşti. Tălmăciţi în fiecare zi de sărbătoare, pe înţelesul tuturor, prin predici scurte şi înţelepte, Evanghelia. Învăţaţi-i să asculte şi să folosească în faptele lor de fiecare clipă, tot ce această carte a suferinţei a înscris numai din dragoste de oameni. Numai astfel vor înţelege îndatoririle la care îi cheamă viaţa faţă de ei, faţă de familia lor, faţă de semenii lor. Învăţăturile Evangheliei să se desprindă din fapta voastră. De aceea, vă cer în viaţa de toate zilele:
    Să fiţi cei mai iubitori.
    Să fiţi cei mai buni.
    Să fiţi cei mai drepţi.
    Să fiţi cei mai cinstiţi.
    Să fiţi cei mai muncitori.
    Să fiţi cei mai gospodari.

    Să nu alergaţi niciodată după bani, fiindcă ei vă fac să alunecaţi pe panta patimilor omeneşti.

    Politica să o goniţi din jurul altarelor, aşa cum a gonit Mântuitorul pe mânuitorii de bani.
    Să o goniţi şi pentru voi şi pentru drept-credincioşii voştri. Ea a adus multă nenorocire în această Ţară. Ea v-a învrăjbit fiindcă, politica, la noi, a însemnat pândă. Să pândeşti un om, ca să-l dai la o parte; un loc ca să-l ocupi fără merit; un lucru ca să ţi-l însuşeşti cu orice preţ şi prin orice mijloc; o situaţie ca să ajungi cât mai repede şi să te îmbogăţeşti peste noapte. Preotul, prin pregătirea lui, prin purtarea lui, prin deslegarea lui de cele pământeşti şi prin exemplul lui în toate, să readucă în faţa altarului şi în Biserică pe toţi aceia care s-au îndepărtat mai mult sau mai puţin de ea, din vina tuturor.

    … Uităm uşor. Este o crimă că o facem, fiindcă o vom plăti foarte scump. Ce vom păţi mâine este uşor de prevăzut.

    … Nu există putere în lume care să poată opri biruinţa lui Dumnezeu şi a celor ce au crezut şi cred în El. Nu este Răstignire fără Înviere. Dar trebuie să ne pregătim, să suferim, să o merităm. Munciţi, gândiţi, răbdaţi, tăceţi, încordaţi-vă, oţeliţi-vă şi aşteptaţi. Orice secundă pierdută în intrigă şi luptă poate să ne fie mortală.”

    http://antideontologul.blogspot.com/2010/12/maresalul.html#comments


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: