Postat de: nicoletasavin | 14/02/2011

Paulo Coelho – „Walkiriile”. În căutarea îngerilor păzitori. Despre Dragoste şi Cunoaştere.

Una din cele mai importante opere ale lui Paulo Coelho, roman surprinzător şi plin de mister, “Walkiriile” evocă o uluitoare experienţă umană şi spirituală survenită în viaţa autorului la scurt timp după ce “Alchimistul” a văzut lumina tiparului.
Paolo şi soţia sa, Chris, vreme de 40 de zile, între 5 septembrie şi 17 octombrie 1988 au străbătut deşertul Mojave, într-un periplu asumat, în speranţa întâlnirii îngerului păzitor.

Nu mă omor după Coelho, dar acest roman descrie fapte şi trăiri adevărate, autorul spunând că a apelat la ficţiune doar de două ori pentru a-şi descrie nu atât saga din deşert, cât călătoria interioară ce le-a pus la încercare sentimentele şi credinţa, călăuzindu-i spre adevărata Dragoste şi Cunoaştere.

Am cules pentru voi câteva fragmente din toată cartea, păstrând succesiunea narativă a autorului. Practic. am rezumat cele 200 de pagini.  A rezultat un text corect, care sintetizează experienţa lui Coelho, dar pentru a cărui înţelegere exactă trebuie să citiţi Walkiriile din scoarţă în scoarţă. Veţi savura cu repeziciune romanul în câteva ceasuri şi veţi fi mult mai bogaţi.

Paulo Coelho, Walkiriile, editura Humanitas, 2010

Tot ce se întâmplă o dată este posibil să nu se mai întâmple.
Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va petrece sigur şi a treia oară.

Omul distruge ce iubeşte el mai mult, avea dreptate J.
Succesul îi umple pe oameni de bucurie şi de vinovăţie în acelaşi timp, iar eu trebuia să fiu pregătit pentru ce avea să mi se întâmple de acum încolo.

„Cu toţii ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada.”
(Oscar Wilde, Balada închisorii Reading, fragment)

Sunt disperat şi am nevoie de ajutor.
Am cucerit lucruri importante pentru mine, dar o să le distrug pentru că-mi spun că nu mai au nici un rost. Ştiu că e o minciună, că ele continuă să fie importante şi că, dacă le distrug, o să mă distrug şi pe mine.

Ca să merg mai departe pe drumul ăsta am nevoie de ceva important, am nevoie de munţi din ce mai înalţi. Dacă mă ajuţi să-mi văd îngerul, dorinţa de a căuta munţi din ce mai înalţi nu va pieri, nu va dispare niciodată. Ceea ce va pieri va fi ideea asta că munţii cuceriţi sunt prea mici. Îmi voi ţine aprinsă iubirea pentru ceea ce am obţinut.

Ca să vezi un înger îţi trebuie trei lucruri:
Să rupi un pact.
Să ierţi pe cineva.
Să faci un rămăşag.
Şi pe lângă aceste trei lucruri îţi mai trebuie şi curaj.
Curaj de femeie, curaj adevărat.
Nu curaj de bărbat.

Îngerii devin vizibili pentru cine acceptă lumina. Şi rupe pactul cu tenebrele.
Nu vorbesc de pactul cu Lucifer, sau Satana sau cu alţi demoni.
Vorbesc de pactul despre înfrângere.
Avem un pact cu noi: să nu învingem, dacă victoria e posibilă.
Toţi îl facem. Într-un anume moment al vieţii, toţi am făcut acest pact.
De aceea există un înger cu o sabie de foc la intrarea în Paradis. Pentru a-i lăsa să intre numai pe cei care au rupt această înţelegere.
Să rupi pactul. Pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru dragoste. Şi pentru victorie.

Jură că niciodată – dar NICIODATĂ – n-o să mai ridici mâna împotriva propriei tale persoane. Numai mâna lui Dumnezeu va fi răspunzătoare pentru tot – tu n-o să te mai amesteci.
Ani de zile crezuse în mâna implacabilă a lui Dumnezeu. În pedeapsa Lui. Numai că propria lui mână, nu cea a lui Dumnezeu, era aceea care provocase numai distrugeri.
– Rup pactul, Dumnezeu are dreptul să mă nimicească. Eu n-am acest drept.
Din acel moment, el avea să lupte alături de îngerul lui păzitor.
Îngerul lui păzitor ştia despre pact şi a fost mulţumit că nu mai trebuia să-şi cheltuiască energia pentru a-l putea opri pe Paulo să se autodistrugă.

Porţile Paradisului s-au deschis din nou. Dumnezeu l-a îndepărtat pe îngerul care păzea poarta cu sabia de foc. Un timp – nimeni nu ştie cât – oricine poate intra dacă înţelege că porţile sunt deschise.
Câţiva şi-au dat seama şi-i mai cheamă şi pe alţii. Dar e o problemă.
Să presupunem că în mijlocul pieţei e Paradisul. Şi fiecare se află într-un anume loc în piaţă.
Fiecare va avea de parcurs un drum diferit ca să ajungă acolo. De aceea oamenii vorbesc cu îngerii lor. Pentru că numai aceştia cunosc drumul cel bun. Nu foloseşte la nimic să-i întrebi pe alţii.

Lumea nouă va fi doar a celor care au pătruns în Paradis.
Lumea oamenilor capabili să vadă transformările prezentului.
A oamenilor cu curajul de a-şi trăi visele, de a-şi asculta îngerii. O lume a tuturor celor ce cred în ea.
Noi, oamenii, am venit din Paradis, ne-am împrăştiat pe pământ şi acum ne întoarcem. Walhalla le cere oamenilor să plătească preţul acestei întoarceri.
Uneori, preţul este foarte mare, dar sunt oameni dispuşi să plătească.
Ei ştiu că vorbele Walhallei sunt adevărate, pentru că le amintesc de ceva uitat.
Cu toţii purtăm încă în suflet amintirile şi viziunile din Paradis.
Pot trece ani fără să ne amintim, până ce se întâmplă ceva: un copil, o pierdere serioasă, senzaţia unui pericol iminent, un apus de soare, o carte, o melodie sau un grup de femei cu haine de piele precum Walkiriile vorbind despre Dumnezeu. Orice. Deodată, oamenii îşi amintesc.
Asta face Walhalla acum. Le aminteşte că există un loc. Unii ascultă, alţii nu – aceştia vor trece de porţi fără să observe. Milioane de oameni din lumea întreagă cântă iar bucuria Pământului Făgăduinţei. Nimeni nu mai este singur.

Da, îngerii erau mulţumiţi pentru că fuseseră iarăşi contactaţi. Oricine se hotăra să vorbească cu ei descoperea că nu era pentru prima oară. Vorbiseră şi înainte, în copilărie, până în ziua când părinţii alungau prietenii care „nu existau” ai copiilor lor.
Dezamăgiţi, îngerii se întorceau lângă Dumnezeu, pentru că ştiau că nu-şi pot impune prezenţa. Dar acum începea o lume nouă. Îngerii ştiau unde sunt porţile Paradisului şi aveau să-i conducă acolo pe toţi cei care credeau în ei. Şi poate că nici nu trebuia să creadă, era de ajuns să aibă nevoie de îngeri, şi ei se întorceau bucuroşi.

Ritualul care Doboară Ritualuri. Un moment sacru în viaţa unui mag. De pildă, prin ură ajungi să accepţi iertarea.
Dat fiind că magul nu reuşeşte să-şi schimbe ritualurile (aşa cum omul nu iese din ritualul lui, rutina), Tradiţia decide să schimbe magul. E un fel de Teatru Sacru, în care el trebuie să trăiască viaţa unui nou personaj.

Legile Victoriei:
Legea Morală: trebuie să lupţi de partea dreptăţii, aşa o să învingi.
Legea Vremii: un război pe ploaie e diferit de unul pe timp de soare, o bătălie iarna e diferită de o bătălie pe timp de vară.
Legea Spaţiului: un război într-un defileu e diferit de un război de unul pe câmpie.
Legea Alegerii: războinicul ştie să-l aleagă pe cel ce-i va da sfaturi şi pe cel care-i va fi alături în luptă. un conducător nu se poate înconjura de laşi sau trădători.
Legea Strategiei: modul în care se plănuieşte o luptă.

Merit să sufăr. De copil refuzase să lupte, credea că nu e în stare, acceptase totul de la ceilalţi, suferea în tăcere nedreptăţile a căror victimă era. Voia ca toţi să priceapă cât de bună era, o inimă sensibilă, în stare să ajute pe toată lumea. Ar fi vrut să le fie cu orice preţ simpatică. Dumnezeu îi dăduse o viaţă frumoasă iar ea nu fusese în stare să profite de asta. În schimb, cerşise iubirea celorlaţi, trăise viaţa pe care alţii voiau ca ea s-o trăiască, totul pentru a arăta câtă bunătate era în inima ei şi cum era ea capabilă să placă tuturor.
Fusese nedreaptă cu Dumnezeu, îşi irosise viaţa. Acum avea nevoie de un călău care s-o trimită în iad.
Războinicul simţi iar biciul pulsând de viaţă proprie în mâinile lui. O clipă, privirea i s-a încrucişat cu aceea a prizonierei. Spera ca prizoniera să se răzgândească, să ceară iertare. Dar ea s-a chircit la pământ, aşteptând loviturile. Legea Morală. Dintr-odată dispăruse totul, mai puţin furia că fusese trădat de o prizonieră. Ura îl asalta valuri-valuri, iar el descoperea cât putea fi de crud. De câte ori fusese păcălit, lăsase de fiecare dată să i se înmoaie inima tocmai când trebuia să facă dreptate. Iertase mereu, nu pentru că ar fi fost bun, ci pentru că era laş, îi era frică să nu reuşească să meargă până la capăt.

– Nu sunt demnă să-mi văd îngerul, spuse Rotha. Sunt slabă, inima mea se umple de ruşine. Inima mea a iubit mai multe femei. Şi a gonit iubirea bărbaţilor.
– Nu sunt demn să-mi văd îngerul, spuse Paulo. Am inima plină de ură. Mi-am hrănit ura ani de-a rândul şi m-am răzbunat când nimic nu mai avea nici o importanţă. Am fost iertat mereu de prieteni, dar eu n-am ştiut niciodată să iert.
Walhalla se întoarse spre lună.
– Aici suntem, Arhanghele Mihail. Facă-se voia Domnului. Moştenirea noastră sunt ura şi frica, umilinţa şi ruşinea. Facă-se voia Domnului.
De ce nu s-a mulţumit să închidă porţile Paradisului? Trebuia să ne facă să ducem în suflet povara Infernului? Dar, dacă aceasta este voia Domnului, să se ştie că toată omenirea o va îndeplini generaţii întregi?

(Walhalla umblă în jurul celor doi)

Cuvânt înainte şi salut

Lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor, amin.
Cu tine vorbesc războinicii vinovăţiei.
Aceia care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe care le aveau la îndemână împotriva lor înşişi.
Cei care se cred nedemni de binecuvântări. Cei care cred că n-au fost făcuţi pentru fericire. Cei care se simt mai răi decât alţii.
Cu Tine vorbesc cei care au ajuns la porţile libertăţii, au privit Paradisul şi şi-au spus: „Nu trebuie să intrăm. Nu merităm.”
Cu Tine vorbesc cei care au cunoscut ziua judecăţii aproapelui şi au crezut că majoritatea are dreptate.
Cu Tine vorbesc aceia care s-au judecat şi condamnat pe ei înşişi.

Primul element: aerul

Iată biciul aici. Dacă suntem aşa, pedepseşte-ne.
Pedepseşte-ne că suntem diferiţi. Pentru că suntem aşa cum am visat să fim şi am crezut în lucruri în care nimeni nu crede.
Pedepseşte-ne pentru că sfidăm tot ce există, tot ce e acceptat de ceilalţi, tot ceea ce ceilalţi nu vor să schimbe.
Pedepseşte-ne pentru că vorbim de Credinţă, dar ne simţim fără speranţă. Vorbim de Dragoste, dar nu primim nici afecţiunea, nici consolarea pe care credem că o merităm. Vorbim de libertate, dar suntem prizonierii propriilor vinovăţii.
Dar, Doamne, chiar dacă ridic biciul acesta cât de sus, până la stele, tot nu-Ţi voi atinge Mâna!
Pentru că Mâna Ta, Doamne, se află peste capetele noastre. Ea ne mângâie şi ne spune: „Nu mai suferiţi. Am suferit eu îndeajuns. Şi am visat, mi-am pus speranţa într-o lume nouă. Am vorbit despre Dragoste şi i-am cerut Tatălui să îndepărteze cupa aceasta de la mine. Am sfidat totul, tot ce majoritatea nu dorea să schimbe. Am crezut că am greşit când am împlinit primul meu miracol: am făcut din apă vin, numai ca să înveselesc o petrecere. Am simţit privirea neîndurătoare a celui asemenea mie şi am strigat: „Tată, Tată, de ce m-ai părăsit?” M-au biciuit ei pe mine îndeajuns. Voi nu mai trebuie să suferiţi”.

Al doilea element: pământul

Suntem ai acestui pământ, Doamne. Dar el e plin cu temerile noastre.
Vom scrie vinovăţiile noastre pe nisip, iar vântul deşertului îşi va lua sarcina să le împrăştie.
Întăreşte-ne mâna, fă-ne să nu renunţăm la luptă, chiar dacă ne simţim nedemni de o bătălie.
Foloseşte-Te de viaţa noastră, hrăneşte-ne visele. Dacă am fost făcuţi din ţărână, atunci pământul e făcut din noi. Totul e un singur lucru.
Învaţă-ne şi foloseşte-Te de noi.  Ai Tăi suntem, pe vecie.
Legea e o singură Poruncă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.
Dacă iubim, lumea se preschimbă. Lumina Dragostei goneşte bezna vinovăţiei.
Ţine-ne tari în Dragoste. Dă-ne să primim Iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
Arată-ne iubirea pentru noi înşine.
Sileşte-ne să căutăm iubirea aproapelui. Chiar cu teama de respingere, cu priviri dure, cu teama întâlnirii unor inimi de piatră – ajută-ne să nu renunţăm niciodată să căutăm Dragostea.

Al treilea element: focul

Tu ai spus, Doamne: „Am venit să aprind focul pe pământ. Şi veghez să ardă.”.
Ca focul dragostei să ardă în inimile noastre.
Ca focul schimbării să ardă în gesturile noastre.
Ca focul purificării să ardă vinovăţiile noastre.
Ca focul dreptăţii să ne călăuzească paşii.
Ca focul înţelepciunii să ne lumineze calea.
Ca focul care s-a răspândit peste pământ să nu se stingă niciodată. El se întoarce la nesfârşit, iar noi îl luăm cu noi.
Generaţiile anterioare îşi treceau păcatele generaţiilor viitoare. Aşa a fost, până la părinţii noştri.
Dar acum vom face să meargă mai departe torţa focului Tău.
Suntem războinici şi răboinice ale Luminii, această lumină pe care o purtăm cu mândrie.
Focul care, atunci când a fost aprins pentru prima oară, ne-a arătat greşelile şi vinovăţiile.
Noi ne-am speriat, am fost surprinşi şi ne-am simţit neînstare.
Dar era focul Dragostei. Iar acesta a ars tot ce era rău în noi, în clipa în care l-am acceptat.
El ne-a arătat că nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât aceia care ne priveau cu reproş.
De aceea acceptăm iertarea. Nu mai există vinovăţie, ne putem întoarce în Paradis.
Şi vom duce focul care va arde pe Pământ.

Al patrulea element: Apa

Tu ai spus: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac”,
Ei bine, iată, bem din apa aceasta. Ne spălăm păcatele, din dragoste pentru Schimbarea care va zgâlţâi Pământul.
Vom asculta vorba îngerilor, vom duce cuvântul lor tuturor.
Vom lupta cu cele mai bune arme şi cu caii cei mai iuţi.
Poarta e deschisă. Suntem demni să intrăm.

– Mai lipseşte ceva. Rămăşagul.
– Ai rupt deja un pact. Ai acceptat iertarea. Îngerul tău va apărea în scurt timp pentru rămăşag.

– Îmi voi vedea îngerul. Ştiu că-l voi vedea. Am făcut rămăşagul.
„Pariul o să-l faci cu îngerul tău”, îi spusese Walhalla. Însă niciodată nu spusese „Rămăşagul o să-l faci cu îngerul atunci când acesta o să apară.”.
Dar, cu toate acestea, el aşa înţelesese. Aşteptase, o săptămână întreagă ca îngerul să i se arate. Era gata să accepte orice rămăşag, fiindcă îngerul era Lumină, iar Lumina era aceea care justifică existenţa omului. Credea în Lumină, în acelaşi fel în care, cu paisprezece ani în urmă, se îndoise de întuneric. Spre desosebire de înşelătoarea experienţă a tenebrelor; Lumina îşi stabilea regulile dinainte – pentru ca acela care le accepta să ştie că avea de-a face cu dragostea şi cu îndurarea.
Îndeplinise două condiţii, dar fusese cât p-aci să greşească la a treia, cea mai simplă! Dar protecţia îngerului nu lipsise şi în timpul contactului… Ah, ce bine era că învăţase să vorbească cu îngerii! Acum ştia că-l va putea vedea, fiindcă a treia condiţie era îndeplinită.
– Am rupt un pact. Am acceptat o iertare. Iar, azi, am făcut un rămăşag. Am credinţă, cred.

Şi-a văzut Paulo Coelho Îngerul? Citiţi şi veţi vedea.


Responses

  1. Doamnă,
    felicitări pentru noua „rochiţă” a blogului!
    Tare cochetă, elegantă chiar dar… îmi lipseşte profunzimea unor ochi expresivi şi inteligenţi, ca cei din vechea înfăţişare blogului de veghe…

  2. Cel mai mare buchet de trandafiri din partea mea, pentru o doamna!

  3. Doamna Nicoleta Savin,

    Voi citi cartea după care am să vă scriu un comentariu.
    Alchimistul şi încă vreo câteva cărţi mi-au plăcut. Nu toate.

    VĂ ROG SĂ CITIŢI PE BLOGUL LUI DAN BADEA. VOR SĂ-I LIMITEZE LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎNCHIZÂNDU-I BLOGUL.

    ÎMI CER SCUZE DACĂ DEJA AŢI FĂCUT-O.

    Cu aceeaşi stimă,

    Carmen Amza

  4. Doamna Amza,
    Fiti linistita, nu-l lasam pe Dan.
    L-am convins sa faca publica situatia… se judeca si tacea, plin de bun simt.
    E chestiune de rostogolire si avalansa a inceput!

  5. Ştiu că sunteţi cinstită, că luptaţi pentru cauze drepte şi vă apreciez mult.

    Nu ştiu cum este cu rostogolirea. Mi-a plăcut mult ,, Armata nu-i cu noi! Cinci minute de ruşine şi trădare naţională!,, dar, pentru că nu mă prea pricep, nu am făcut altceva decât să comentez despre el şi pe alte bloguri.

    În ceea ce priveşte pe d-nul Badea am să le trimet la toţi bloggerii cunoscuţi de mine câte un mesaj. Am încredere că dvs. nu-l veţi lăsa singur.

    PS. Am cumpărat cartea.

  6. Rostogolirea este preluarea informatiei pe alte bloguri, integrala sau comentata, trimiterea informatiei catre institutii, ambasade etc.
    E un termen inventat de oamenii din virtual pentru incercarea de a face cat mai cunoscuta o informatie de interes public.
    In rest, multumesc pentru aprecieri. Si lectura placuta!

  7. Acele pasaje le găsesc şi eu esenţiale. Înseamnă că ştiţi.
    (Nu mă refer la literatură.)
    La fel cum spune şi în carte, când îi găseşte goi în deşert şi deshidrataţi, la fel cum scrie şi în alte cărţi, Dumnezeu lucrează prin oameni.

    Nu ştiu cum o să reacţioneze ceilalţi cititori ai blogului d-voastră, dar eu aveam nevoie să citesc această carte ca să îmi amintesc că am uitat drumul meu.
    Vă mulţumesc mult !

    Carmen Amza

  8. Recunosc, stiu…
    Dar fiecare trebuie sa inteleaga. Etapele nu se pot arde. Degeaba vorbesti, fara comuna masura cu interlocutorul…
    Tot blogul de veghe asta face, arunca semintele, asteapta sa incolteasca plantutele, sa creasca, sa infloreasca, sa faca rod, sa se coaca roadele (ca nu poti manca o para, fie si malaiata, de e cruda…) …
    Sigur ca se mai gasesc unii sa ma injure, sa strambe din nas…
    Ca-s elitista, ca am fumuri. Gresit! N-o fac pe desteapta.
    Doar spun ce se poate spune… si in pauzele de spus, intretin sufletele…
    Nici o vorba n-a fost aruncata de aiurea pe aici.
    Chiar daca am fost dura, uneori, in spate e o terapie bine dozata.

    Cine pricepe, bine. Cine nu, iarasi bine.
    Eu imi fac DATORIA. Restul e tacere si veghe.

  9. Abia acum înţeleg adevărata semnificaţie a numelui blogului.

    Adevărat că nu se pot spune prea multe. M-am gândit şi eu mult . Cum să mă exprim ca să fiu înţeleasă dar şi să mă cenzurez deşi simţeam că vreau să spun mai multe.
    Da, totul se întâmplă la timpul potrivit.

    Abia acum înţeleg şi anumite atitudini pe care le aveaţi, cum apăraţi drepturile unor persoane care păreau că sunt contradictorii, eu eram de acord cu ele dar foarte multă lume nu vă înţelegea. Abia acum vă înţeleg.

  10. Mulţumesc pentru ÎNŢELEGERE, Doamna profesoară!
    Toţi ştim… unii îşi amintesc mai uşor, alţii mai greu, alţii deloc…
    Pe scară urcăm, coborâm, staţionăm…
    Etichetele omoară… In sertar sau insectar n-avem voie a pune pe nimeni, cât timp exista transformarea…
    Nu ne scaldăm niciodată în aceeaşi apă…
    Ascensiunea sau regresul pleacă de la liberul arbitru… sublima libertate-lanţ a fiecăruia…

    Ehehehehehe, câte ar fi de (ne)spus…

  11. P.S. Apropo’ de postarea cu Don Quijote, nu ma bat cu morile de vânt…🙂
    Are un MARE ROST tot ceea ce fac-scriu-spun

  12. Multumesc pentru acest blog, care e unul Adevarat si intru Adevar.
    Dictatura Valorii primeaza aici si profunzimile sunt cele de nu ma inseala.
    Iti scalzi sufletul ca intr-o mare divina avand culoarea ochilor lui Dumnezeu.
    Multumesc.

  13. Multumesc, Traian
    Multumesc, Lazar
    Bine ati venit in acest spatiu!
    Sper sa va deveniti de-ai casei.🙂

    P.S. Corect, Lazar, dar chiar daca nu e o sarbatoare veritabila, simplul fapt ca oamenii devin mai buni, se gandesc unii la altii, isi fac daruri, ma face sa n-o pun la zid. Suntem asa de rar buni si iubitori…

  14. In opinia mea, principalul mesaj pe care Coelho ni-l transmite prin cartea Walkiriile este sa nu ne fie frica sa ne urmam si sa ne implinim visele. Mi-a placuta asa mult cartea incat i-am dedicat un articol aici:
    http://roxandrei.ro/diverse/carti/walkiriile-paulo-coelho/

  15. frumoase ganduri,stiu asa cum spunea eminescu citind invatam a muri,nu putem muri decat atunci cand suntem pregatiti spiritual,ei bine ingerii nu pot interveni doar ne privesc,cuvintele sunt cele care ne pot aduce pacea in suflet,politica este o parte urata a cuvintelor


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: