Postat de: nicoletasavin | 04/09/2011

De ce nu (ştiu să) am vacanţe

Peste 6 luni voi aniversa jumătate de secol. Mai mult decât o jumătate de viaţă, că suta de ani nu-i dată omului decât foarte rar. Şi la cum am ars în viaţă, e puţin probabil să sar de 70 de ani…

Dacă ar fi să definesc cu un singur cuvânt aceşti ani, nu mi-ar fi deloc greu. MUNCA a fost cuvântul cheie. Am muncit cu plăcere, cu entuziasm, chiar, fără plictis, fără rutină, 10-12-14-16 ore pe zi, sau mai mult, fără sincope, fără proteste, fără invidii pentru cei care, nepresaţi de ziua de mâine, îşi puteau construi ziua de poimâine sau pe cea de apoi.

Puţinul timp liber rămas l-am împărţit între cărţi, familie, prieteni, O viaţă cu o singură zi liberă pe săptămână, în care nu ştiam ce să fac mai întâi. Pe vremea lui Ceauşescu aveam, ca tot românul, duminica liberă,  în democraţia şchioapă ce i-a urmat, sâmbăta i-a luat locul, fiindcă duminica se făcea ziarul de luni.

Am trăit fără vacanţe, concediile le făceam la ai mei, să-i ajut să strângă strugurii, porumbul şi să se pregătească de iarnă. Veneam după câteva săptămâni de muncă fizică, cu care nu eram obişnuită, mai obosită decât plecasem „în concediu”, cu febră musculară, însă cu mintea odihnită, cu bateriile încărcate de „acasă”.

În 21 de ani postdecembrişti am avut două vacanţe. Una în Grecia, trimisă de Nistorescu, ca să nu fiu în ziar când se pregătea o năzbâtie jurnalistică cu care n-aş fi fost de acord. Alta de zece zile la Mănăstirea Sihăstria, fără radio, fără televiziune, fără ziare, fără semnal la telefon, fără mâncare de dulce, cu cărţi una şi una, cu rătăciri aiurea pe munte, cu slujbe cum doar pe la Frăsinei sau Athos aş mai fi putut auzi, dacă m-ar fi făcut mama bărbat, cu bucate de post dumnezeieşti şi cu somn de voie. Părintele Cleopa trecuse deja în lumea celor drepţi, iar părintele Ciprian era tare bolnav, aşa că am cam dus lipsă de interlocutori.

În rest, am mai „furat” de la Măria Sa, Munca, nu mai mult de 5-6 week-end-uri în 20 de ani. Cât am văzut din România şi din Europa – destul de puţin – a fost în goana jurnalistului aflat la datorie, „din mers”. Adică n-am văzut ce am vrut, ci doar ce mi-a ieşit în cale între evenimente, scriitură şi transmisii în redacţii. Nu mi-am găsit timp de a da curs invitaţiilor unor rude sau prieteni, stabiliţi în diverse colţuri de lume. Cel mai mult regret că nu am ajuns la cele două Carmen, una de la Tokio şi cealaltă de la Kuala Lumpur. Aşa cum vizita la Ana mi-ar fi permis să văd o Americă la care încă visez.

Când aveam ceva mai mult timp liber, n-aveam bani, când am avut ceva bani, n-a fost timp liber, n-am putut să-mi declin responsabilităţile. Mai exact n-am avut cui, nici la job, nici în familie.

Despre îngrijirea sănătăţii, conservarea tinereţii şi alte mofturi atât de dragi femeilor, n-are rost să mai vorbesc.

Ştiu că eu şi numai eu sunt vinovată că am trăit aşa – mai bine zis n-am trăit, am trăit prin dispensă sau m-am lăsat trăită, cotropită de problemele altora – că nu m-am iubit suficient. N-am aroganţa să spun că Dumnezeu ar fi capul răutăţilor fiindcă am avut liber arbitru. Am preferat să-i ajut pe alţii şi când nu mi-au cerut asta şi poate am stricat multe din planurile Domnului cu nişte oameni. Poate că deja plătesc, încă din viaţa asta, binele făcut. Căci ăsta e rostul real al butadei „nici un bine nu rămâne nepedepsit”.

N-am aşteptat nimic de la nimeni niciodată – în familie sau la joburi – am fost o oamă bărbată şi am uitat adesea că sunt femeie. Cu toate astea, cred că dacă mâine aş trebui să o iau de la capăt, aş trăi aproape la fel.

De asta îngheţ când văd ce uşor îşi dau cu părerea despre mine, pun verdicte sau fac comparaţii din unghiul lor de vedere oameni care doar m-au citit sau m-au văzut pe sticlă ori au vorbit cu mine o dată, de două ori, de multe ori, fără a înţelege nimic. Nu-i uşor să explici cum ţi-a trecut viaţa printre degete pentru părinţi, pentru cei iubiţi, pentru prieteni, pentru oameni, pentru România, pentru idealuri, pentru principii, pentru idei. Nu contează dacă oamenii au meritat, dacă ideile au fost sau nu utopice, dacă idealurile erau sau nu realizabile, contează că am crezut în ei/ele şi că nu am vorbit , ci am făptuit, dându-le sentimente şi timpul rezervat de Dumnezeu pentru mine. Dacă am greşit, sunt sentimentele mele, sunt credinţele mele, curge timpul din clepsidra mea.

Acelaşi timp pe care alţii şi-l alocă lor şi doar lor, scriu, călătoresc, comunică, iubesc, dorm, se îngrijesc, fac tot ce le trece prin cap. Cred că au toate libertăţile de pe lume, minus aceea de a se pronunţa în ceea ce mă priveşte, după cum li se pare că m-ar cunoaşte. Libertatea lor se sfârşeşte acolo unde o atinge pe a mea. Iar libertatea mea include şi dreptul de a greşi. N-am nedreptăţit pe nimeni cu bună ştiinţă. Totdeauna am avut grijă ca de pe urma faptelor mele să nu plângă alţii. Dacă au plâns, să analizeze mai bine şi să vadă motivul real. Ce au judecat pripit, ce li s-a spus, au crezut şi mi-au atribuit. Eu am avut mare grijă să nu rănesc, chiar dacă pentru asta am avut de suferit.

Aşa cum nu mi-am putut alege înfăţişarea, condiţia materială, condiţia spirituală, am dreptul de a fi, în compensaţie, aşa cum m-am construit, cărămidă cu cărămidă, de le place sau nu celor cu care vin în atingere. La asperităţi n-am umblat. Fac parte din mine şi cine mă place, le iubeşte şi pe ele, mă priveşte ca pe un întreg sau nu nu mă priveşte deloc. Nu-i treaba mea.

Accept că fiecare om are soarta lui, că, vorba lui Ţuţea, Kant nu este egal cu Ion Iliescu, că nu putem modifica mare lucru din ce ne-a fost ursit. Mă uit în oglindă şi ştiu cum arăt, dar mai ştiu că frumuseţea sau urâţenia nu depind de mine şi sunt în ochii celor care privesc. Ştiu şi unde m-am născut, că am avut doică, nu şi guvernantă, iar biblioteca alor mei era modestă, dar părinţii nu mi i-am ales. Nu-i iubesc mai mult sau mai puţin pentru că nu mi-au putut oferi altă viaţă şi mi-aş da pentru ei şi ultima picătură de sânge. Mai ştiu şi ce înseamnă strălucirea minţii, aici Domnul a fost mai generos cu mine, am un avans faţă de unii, dar şi un handicap faţă de alţii, dar asta nu mă îndreptăţeşte să-i dispreţuiesc pe cei născuţi cu o zestre genetică mai modestă sau să nu-i respect pe cei cu mai mulţi neuroni.

Probabil că lecţia mea pe pământ în această viaţă a fost lecţia muncii aproape patriotice, aproape fără de răsplată, pentru alţii, fără a aştepta nimic în schimb. Am fost doctor de suflete pentru o mulţime de prieteni, dar cea mai mare bucurie este că mi-am ajutat tatăl să-şi prelungească cu 5 ani viaţa aici, între noi, şi să moară cu demnitate. Am fost loială iubirilor mele şi am făcut tot ce poate face o oamă-bărbată  pentru bărbatul pe care-l iubeşte. Probabil n-am fost suficient de femeie…

De pe urma scriiturii mele, alţii au făcut miliarde sau au cîştigat campanii electorale, multora le-am salvat onoarea şi demnitatea, am ajutat mulţi nedreptăţiţi, bogaţi sau săraci lipiţi pământului, cu doctorate sau cu o clasă mai mult ca trenul. Pe mulţi profitori ai tranziţiei i-am lăsat fără posturi, dar puţini au mers la puşcărie, acolo unde le e locul.

A trebuit să învăţ să-mi reprim revolta, inevitabilă, omenească, şi să muncesc cu drag, cu zâmbetul pe buze. Dacă nu voi mai trăi aşa, trebuie să găsesc tăria să SCHIMB starea de fapt, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu ştiu dacă o să pot, dar ştiu că tot ce nu m-a ucis, m-a întărit. Câtă răbdare mai are Dumnezeu cu mine, iarăşi nu ştiu. Poate mor mâine, poate trăiesc încă 20 de ani.

Revin de unde am plecat, la MUNCĂ. De lene n-a murit decât cel ce a refuzat posmagii nemuiaţi, de muncă au murit destui. Sper să nu ajung să cad într-o zi secerată, de epuizare.

Recunosc, nu ştiu să am vacanţe. Nu prea ştiu să admir altceva decât perfecţiunea lăsată de Dumnezeu. Nu prea ştiu să fac complimente. Nu ştiu să mă laud. Nu ştiu să mă iubesc.

Dacă ştiu a iubi, nu pot a aprecia eu decât ceea ce mi se pare, dar asta pot spune cei la care (nu) ajunge iubirea. Probabil că pudoarea şi timiditatea mă fac stângace. Mi-i teamă de cuvinte, dar la fapte nu poţi ajunge fără ele. Pot fi considerată ciufută sau exuberantă, prea liniştită sau o nebună sadea.

Aşadar, atunci când veţi auzi că m-am decis să las toate urgenţele, să le spun imperativ tuturor „Plec!”, fără să cer voie, şi să-mi iau brusc vacanţă, apoi să ştiţi că s-a schimbat paradigma, că „mortul” s-a trezit şi umblă.

Nu-mi staţi în cale, nu-mi tăiaţi elanul, nu-mi spuneţi la loc comanda! Cărţi am, sigur, în bagaj, daţi-mi linişte, căldură sufletească, ceva afecţiune, ceva tandreţe, ceva muzichie, vorbiţi cu Doamne Doamne să am parte de senin, să pot vedea stelele, să picure destul cât să privesc ploaia cu nasul lipit de geam sau s-o ascult, legănându-mă într-un şezlong. Dacă e iarnă, rugaţi-l pe Bunuţul să curgă pe pământ varul din 4 martie. Nu vreau agitaţie, nu prea vreau oameni pe care nu-i cunosc în preajmă, nu cred că vreau vorbe, sufletele se înţeleg aproape din priviri, dacă au comună măsură. Nici fapte, de nu e vremea lor. Vreau o rupere de ritm, o schimbare de paradigmă.

E mult? E puţin? Ştiu doar că îmi ajunge pentru a fi fericită. Şi că am prostul obicei să întorc înzecit ceea ce primesc. De bine vorbesc. Căci răul îl uit.

Sunt exact aşa cum m-am descris şi de asta cred din ce în ce mai des că sunt din altă epocă, din alt spaţiu, că locul meu nu e aici, în aceste vremuri. Probabil că doar într-o mănăstire, dacă aş fi custode de cărţi, cu suficient timp pentru Dumnezeu – nici pentru El n-am avut destul timp, pare hulă, dar e purul adevăr – m-aş simţi împlinită. Dar cum să găsesc tăria să mă călugăresc dacă n-o am nici pe aceea de a pleca în concediu, unde văd cu ochii?


Responses

  1. Eli, Eli…
    Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…

    Căci la picioarele sale nu au să plângă
    aducătoare de mir,
    şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea…
    În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
    şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
    şi smirnă.
    Părintele său îţi întoarce privirea în nouri
    când el, dându-şi sufletul, roagă iertare…

    O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
    nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
    orgii de garoafe aprinse… Iar cele trei lacrimi
    nu s-au făcut măgărint.

    Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.

  2. Ghita, dragule, iadul e aici, pe pamant, tu stii asta!
    Iar Dumnezeu are masura lucrarii fiecaruia dintre noi, vede de punem caramizi pentru iad sau rai, pentru mantuirea sau pierzania sufletului.
    Cat despre a te rastigni in tine, cred ca e prea mult. Cunoaste-te pe tine insuti! Asta da, E mare taina zicerea antica…
    Daca te-am intristat, iertaciune!

  3. Pe mine? Never!

  4. http://cristianasabau.blogspot.com/2011/09/cand-altii-vorbesc-in-locul-tau.html

    Multumesc, Cristina,
    Cu mare sinceritate am scris si cu mare onestitate am tacut…
    Ca multe mai erau de spus…

  5. multumim ca ne-ai lasat sa vedem o particica din sufletul tau🙂

  6. Si sunt atatea “pasiuni” care te definesc drept o FEMEIE frumoasa:privirea calda, zambetul, gratia,esecurile, victoriile ,loialitatea si onestitatea pentru iubirile tale, lupta zilnica de a supravietui frumos….si inca pe atatea… .

  7. Vă mulţumesc sincer pentru acest text. Mi-a mers la suflet, ca un balsam.

  8. aveti un interior extraordinar de frumos ….v-am simtit si apreciat totdeauna sinceritatea ..

  9. Hahaha, băbăciuneo ce te plângi atâta?
    Dacă până acum nu ne-am scos ochii cu furculiţa, nu ne-am spart capetele cu scrumierele şi pe la judecători n-am ajuns ca să ne-mpărţim sărăcia sau copii, următorii 10 ani până-om pune mâinile pe piept şi tu te-oi duce Sus ca să-i faci Revista Presei Domnului, iar eu m-oi duce Jos să am grijă de cazanele Diavolului şi să bag dracii în draci, vor trece mintenaş!
    Vorba aia! Ce-a fost greu a trecut! De-acu’ încolo e parfum de tei şi floare de nu uita ce taur am fost şi ce bou Ferdinant am ajuns!
    Hihihi…….🙂🙂🙂

    PS1 Sau cine ştie, că vorba aia, NICODATĂ SĂ NU SPUI NICIODATĂ! Mâine poimâine ne-mbogăţim la cap ne zărghim, tu-ţi găseşti vreun macioman cu chieptu’ plin de steroizi, io-m găsesc vreo maciomancă cu chieptu’ plin de silicon şi să vezi atunci cum ne caută moartea p-acasă şi noi umblăm teleleu pe la biserică ca să ne pirostrim şi pe la restaurante ca să ne nuntim! Că deh…..naş avem! Îl luăm pe Jijik că şi-aşa se pricepe el la „năşitu’ de-a doua oară”!
    Hihihi…….🙂🙂🙂

    PS2 Ce-mi place mie la voi creştinii ăştia! Cum vă luaţi, cum zdup în Lăcaşu’ Sfânt cu naşii după voi ca să vă juraţi credinţă pe viaţă! Şi cum vă-mbogăţiţi, cum zdup şi-a doua oară, zdup şi-a treia oară de se satură popa de atâta zdupăieli şi jurâminte!
    Hihihi…….🙂🙂🙂

  10. Bre diacone de-ţi vine Gigi nănaş te-ai scos taică, parcă te văd cu ditamai Bentley-ul la poartă pe strada aia toată spartă şi ciuruită de onor primarele tău drag! Unde naiba ai văzut matale popă sătul bre?

  11. A spus-o atat de bine Alexiska, nu mai repet.

    http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/de-ce-nu-stiu-sa-am-vacante/

  12. Nu huli creştine!
    Eu un păgân spun:
    EXISTĂ ŞI „POPI SĂTUI”!
    NEDORITORI DE AVERE.
    NEDORITORI DE MĂRIRE.
    NEDORITORI DE PUTERE.
    Există:
    PĂRINŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC!🙂

  13. „…daţi-mi linişte, căldură sufletească, ceva afecţiune, ceva tandreţe, ceva muzichie”

    „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
    cum se izbesc de geamuri razele de lună.”

  14. Nicole de ce la jumatea anului aniversar aceasta marturisire impresionanta si sensibila facuta de o fiinta deosebita si sensibila?

    PS.
    Acum ca se comemoreaza 10 septembrie cred ca dovada cea mai mare de compasiune pentru victime este sa postez aceste trei linkuri legate printrun fir comun:
    Cui prodest?
    1)
    http://www.hotnews.ro/stiri-actualitate_11_septembrie-10077391-cele-10-evenimente-care-depasesc-importanta-atentatele-teroriste-din-11-septembrie-2011-david-rothkopf-osama-bin-laden-reusit-provoace-una-dintre-reactiile-cele-mai-disproportionate-din-istoria-milita.htm?cfnl=

    2) Coeficientul Gini
    http://fr.wikipedia.org/wiki/Coefficient_de_Gini

    coeficient confirmat de studiul de mai jos care indica si pe cei care se afla in varful piramidei celor 2%

    3)Cine sunt EI?
    http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-10075600-aflat-cine-controleaza-lumea-cine-formeaza-super-organismul.htm?cfnl=

    Concluzie: Nu ar trebui sa ne oprim aici ci sa aflam si ce au suferit sau din contra cu ce le-a folosit LOR, celor indicati in linkul de mai sus

  15. Ai un har Nicole. Scrie.

  16. PS. Am un comentariu in asteptare din cauza linkurilor. Pot sa-l repet pacalind linkurile, dar mi-e lene si……

  17. S-a rezolvat, Ioane, i-am dat drumul.
    Poate-mi dă Domnul un an sabatic, în care să scriu, să scriu şi iar să scriu… Când văd cum siluiesc unii limba română şi logica de toate zilele, parcă-mi vine să dau cu ei de pământ!
    Nu ştii de unde sare iepurele, poate o să-mi permit cu de la mine putere un an de scriitură de suflet!:)

  18. Ioane,
    De ce acum? Fiindcă acum mi-a ajuns cuţitul la os… am simţit nevoia de a mă mărturisi…
    Şi prietenii şi duşmanii trebuie să ştie cât le este plapuma, aşa cum şi eu îmi ştiu lungul nasului…
    Ca să nu mai ia de-a gata ce le susură „binevoitorii” – atitudine ce probează poale lungi şi minte scurtă – le-am sugerat să mă cunoască înainte de mă declara (in)amică. Dacă nu le stă în putinţă, atunci să tacă…
    Oricum, Ioane, fiindcă altă Nicol mama nu mai face, nu-mi doresc decât să îmbătrânesc frumos🙂

  19. Sa ti se implineasca aceasta dorinta pe care cred ca o mai au destui. Si la care si ajung cativa. Deci nu ceri ceva imposibl🙂

  20. Felicitari pentru site. Ati castigat un cititor.

  21. Ma bucur ca va place. Bine ati venit!

  22. Nicoleta, ştii cum sună? Ca şi cum ai tras linie şi ai făcut un fel de bilanţ … de ce?

  23. Of, mai Nicol… cata dreptate ai!!!!!
    Traim vremuri in care uitam de noi, toate astea pentru ca suntem rotite mici dintr-o masinarie mare.
    Astazi, tot ce descrii tu suav mai sus este… depasit, feminitatea se masoara in largime decolteului, si nu numai, frumusetea este „proclamata” de tabloide…
    A fi in banca ta si a-ti vedea de treaba, a avea „religia” muncii in sange este …privit ca si cum esti „fraier”.
    Dar cum am ajuns aici? De ce s-a intors lumea pe dos? Daca ieri un individ era „prost crescut” azi este normal sa fie asa, traim in „direct” absolut orice: nunti, botezuri, divorturi, sinucideri… presa a depasit limita umanului dupa modele vestice ca aduc toti „gura casca” la tv, cica astia fac audienta si asta vrea publicul…
    Nu te supara ca ating argumentul asta, nu blamez breasla ta, dar sunt atat de putini ziaristi adevarati… restul sunt … nu exista apelativ pentru a-i descrie pe cei ce doar improasca, murdaresc si intra cu bocancii in viata celorlalti…
    Isi permit totusi sa scrie despre unul si altul, sunt creatori si formatori de opinie, ei fara a fi citit vreo carte de la liceu incoace …
    Nu stiu cum ai putut sa supravietuiesti in „jungla” in care ai lucrat si inca esti, in care frate/sora devine dusman si abia asteapta sa te doboare…
    Cum de am ajuns aici?
    Ceea ce traim si o numim frumos DEMOCRATIE a adus toate astea, unde vorbeste nu cel ce are dreptate sau argument, ci cel ce tipa mai tare, ce face mai mare balciul, circul…
    Toata goana asta dupa cai verzi ne este condusa/indusa de Dl CONSUMISM.
    Din pacate nu ne mai apartinem, intram intr-un cerc vicios si ne invartim pana la excludere, nici noi nu stim pentru ce…

    Valorile cu care am crescut si am fost educati nu mai exista, ieri era important sa faci scoala, azi la ce bun? mai ales care scoala? cand vezi dezastrul din invatamant, si sanatate, amandoua fiind piatra de temelie a unei societati.
    Libertatea de expresie, cu tot ce presupune ea, a fost foarte gresit inteleasa.
    Nu se poate doar sa urcam muntii, trebuie sa mai si coboram..

    Din experienta spun ca din fericire ajungem la o maturitate in care nu mai suntem suficient de tineri sa le stim pe toate…
    cand putem „rumega” din fericire, parte din acumulari…

    cati dintre noi sunt capabili sa-si faca o „radiografie” a sufletului, cum ai facut tu…
    multumesc ca ai scris…in tine am gasit mereu o prietena superba, cu suflet curat, cu inima deschisa, cu bratele mereu deschise!

    multumesc din suflet ca existi!

  24. Cand va fi ziua ta, iti urez ani multi, buni si plini de viata!

  25. Doamnă,
    Am simţit nevoia să recitesc postul. Citind, prin faţa ochilor mi se derulau flashuri din viaţă, dar şi întămplarea care avea să-mi aducă cea mai cumplită durere din viaţă. Prin vara anului 2007 eram la ţară şi împreună cu mama şi tata mă pregăteam să merg la biserică. Cum era obiceiul casei, mama era cea care încuia casa. Eu cu tata am părăsit mai din timp curtea casei şi ne-am oprit în liziera din faţa curţii s-o aşteptăm…şi cel apucă pe tata să-mi spună ! …Hei, vezi că de amu tu eşti baza (chiar dacă eram al doilea născut). Ai grijă ce faci . Ai grijă de fraţii tăi. Vezi să faci toate orănduielile după cum ai fost învăţat. Să respecţi tradiţia şi ……..M-am cutremurat şi l-am întrebat: de ce îmi spui toate astea, simţi ceva, s-a întămplat ceva …..! Îmi răspunde scurt şi senin: Nu, dar vreau să ştii că în tine pun bază şi să vreau să respecţi datina.
    Ştiam că nu suferă de nici o boală…sau cel puţin aşa ştiam …şi nu mi-am făcut probleme!
    În decembrie acelaşi an avea să-şi dea duhul după o zi de muncă în
    gospodărie provocându-mi o durerea imesă…şi fără a cunoaşte cauza morţii…pen’că aşa este obiceiul la ţară, medicul nu vine să constate decesul la faţa locului ci din cabinet având pentru toţi cei trecuţi de 60 ani o propoziţie tipar: a murit de bătrăneţe nea Xcsulescu ! …Tatei îi lipseau câteva zile până la 70 ani…
    Vă mulţumesc pentru că mi-aţi provocat amintirea acelor momente!

  26. Bazel,
    Toate cele multe si bune!

  27. nicoleta, as vrea sa stiu daca ai locuit vreodata in galati, braila, sau in zona aceea, si daca poti sa-mi spui de cate ori ai fost la mare intre anii 1980-1983. in care statiune nu te intreb…dar daca mi-ai spune…m-as limpezi.

  28. N-am locuit niciodata in aceste zone…. nici la mare n-am fost in intervalul de care vorbesti… nici pe atunci nu prea aveam vacante… Imi pare rau ca nu sunt aceea care crezi ca sunt…

  29. iti multumesc nicoleta, ca mi-ai raspuns, si mi-ai spulberat dilema…de la un timp, de cate ori te vedeam deveneam nostalgic, constient fiind ca amintirile sunt neclare, invaluite in ceata…dar uite cum am inceput sa bat campii si te tin de vorba…in final as vrea sa-ti spun ca te apreciez pentru ceea ce ai facut, si faci in continuare. cu respect ILHAN.

  30. Multam! Ca o vranceanca veritabila ce sunt!

  31. Vă Mulţumesc, Doamnă, pentru Tot ce am cetit, din Cît aţi postat!

    Un robit de Mihai Ursachi, dar şi un cîndva îndoit de Voi – Culai.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: