Vreau să spun din capul locului: călătoresc rar şi mă entuziasmez şi mai rar. Bine ancorată în cuibul ampoita 3meu, am îndreptăţitele nostalgii ale casei părinteşti şi ale ţinutului natal, asimţite drept rădăcini. În rest, oricât m-ar impresiona locurile în care ajung şi oamenii ce vieţuiesc acolo, nu plec cu ele în suflet, precum o amprentă. Şi, cu atât mai puţin, nu-mi rămâne o bucăţică de suflet prizonieră în acel tărâm…

Acestea fiind spuse, mi-e cu atât mai greu să vă explic nostalgia pentru Ampoiţa, un sat din judeţul Alba unde am poposit cam 24 de ore astă vară. De atunci, gândul mi-a zburat adesea la ea.

Povestea Ampoiţei nu-i o poveste oarecare, a unuia din miile de sate ale României unde timpul pare că nu există, civilizaţia a rămas suspendată, iar liniştea şi pacea îţi învăluie, protector, neuronii.

Ampoiţa e cea care a “răpit-o” pe prietena mea, Magda Carianopol, din buricul Capitalei. Din ampoita 2apartament, atunci când deschidea ochii dimineaţa, vedea hotelul Intercontinental. Acum, când se trezeşte, vede Piatra Varului, Piatra Boului ori, dacă face câţiva paşi, Calcarele Ampoiţei. Până la a se muta cu arme şi bagaje în satul din judeţul Alba, mai bine de zece ani, Magda şi soţul ei au mers aici an de an. Şi-a dus şi prietenii la Mama Luţa, pensiunea de care s-a îndrăgostit.
Magda Carianopol e un nume cunoscut în zona de PR (s-a “îngrijit” de hotelul Intercontinental şi restaurantul Jariştea, dacă e să dau doar două nume). Cunoaşte bine cam tot ce “mişcă” în mediile artistice, academice, literare sau diplomatice din Bucureşti, e “acasă” în oricare dintre aceste lumi. Cu atât mai ciudat mi s-a părut pariul ei pe Ampoiţa. Am dat curs invitaţiei de a o vedea în noua ei casă din Apuseni. Şi nu mi-a părut rău. Ba chiar m-am simţit “acasă”, ceea ce, pentru construcţia mea interioară, e rarisim.

Cale de 12 kilometri de la Alba Iulia, undeva în dreapta drumului spre Zlatna, urmând firul râului ampoita 5Ampoiţa, am dat de comuna Meteş. Unul din cele 12 sate ale ei este Ampoiţa, cu nu mai mult de 500 de suflete. De mergi mai sus, ajungi în alte două sate, Lunca Ampoiţei şi Lunca Meteşului, după care, pe un drum forestier te rupi complet de civilizaţie şi te pierzi în munte. Dacă ai un ghid, ajungi la Cheile Ampoiţei şi la peştera Liliecilor. Sau la mai recent descoperita peşteră denumită, sec, Frumoasa. Eu ghid aş fi găsit, nu şi timp…

În Ampoiţa totul pare a fi cucernic. Cel mai respectat om al satului e părintele Alexandru Barna. E cu ei, la bine, la rău, arbitrează rarele neînţelegeri. De ruşinea lui, oamenii păcătuiesc rar. Biserica e pentru ampoişteni un fel de Axis Mundi. A fost ridicată pe la 1500 şi e monument istoric. A fost refăcută de preotul Barna imediat ce a venit aici. Asta se întâmpla în urmă cu 3 decenii. Şi acum arată ca nouă. Oamenii păşesc pe vârfuri, sfioşi, în preajma ei. Ca şi cum Domnul e in fiecare colţişor şi o călcătură mai apăsată sau o vorbă nelalocul ei L-ar răni.
Am asistat la o slujbă de duminică în aer liber. Aproape toţi localnicii în straie tradiţionale, pe scăunele sau în picioare, îl ascultau pe părintele Barna. Slujea în faţa unui altar improvizat în dreapta bisericii. Deasupra flutura tricolorul, nu departe de icoana Mântuitorului. Dacă i-ai fi întrebat pe ampoişteni cine sunt în acele momente, n-ar fi ştiut să-ţi răspundă. Erau parte într-un întreg de care erau conştienţi că dau seamă. Nu pot să vă traduc în cuvinte, dar Dumnezeu era acolo, cu ei, şi ştiau asta. L-am simţit şi eu… Sunt rare bisericile în care simţi răsuflarea Domnului în cea a oamenilor… Parcă eram la o mănăstire…

Trecând la cele lumeşti, e vremea să vă vorbesc despre Luţa Ivaşcu, cunoscută în Apuseni ca MamaAmpoita 1 Luţa, ca şi pensiunea ce-i poartă numele. De pensiune se îngrijesc şi copiii Mamei Luţa, dar ea este la Ampoiţa, un stâlp, ca şi părintele Barna. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă pensiunea “ţine” satul. Luţa Ivaşcu cumpără din altă parte doar ce nu găseşte la localnici. Mai exact ulei, zahăr, cafea şi alte delicatese. În rest, ia tot din sat, de la toţi, ca nimeni să nu rămână cu marfa nevândută. Dacă sunt oaspeţi mulţi, merge la cumpărături şi în satele învecinate. Ce cumpără? Grâu, pentru pâine, plăcinte, tăiţei sau cozonaci. Miere de albine. Carne, de pasăre, de vită, de porc, de miel, de iepure. Chiar vânat, dacă oamenii au. Nu mai vorbim de ouă, lapte, brânzeturi, fructe. Şi băuturile sunt “ale locului”: vinars, vişinată, zmeurată, afinată. La loc de cinste e pălinca moţilor. Vinurile sunt tot ale zonei, de la Jidvei, Ţălna sau Ciumblud.
Mama Luţa e localnică, dar n-a trăit mereu aici. A fost secretară, la Alba Iulia. Tot acolo au lucrat şi surorile ei, Ana şi Victoria. În 2002, sătulă de bloc şi de oraş, a demisionat şi a revenit în casa părintească cu planuri mari. Voia să facă “ceva civilizat şi sălbatic în acelaşi timp”. Şi i-au ieşit planurile. Fără împrumuturi de la bănci, reinvestind tot ce a câştigat. Lângă casa părintească, renovată, au apărut, pe rând, trei căbănuţe şi o cabană mai mare, nou nouţă. Acum Mama Luţa poate găzdui 40 de persoane. Şi pensiunea ei este mai mereu plină. Nu doar români vin în Raiul rustic de la Ampoiţa. Mama Luţa a “sedus” şi turişti din Canada, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania. Locul şi-a făcut reclamă singur, “din gură în gură”. Oamenii care au călcat pe aici revin şi-şi aduc şi alţi prieteni, să vadă “minunea”. Locul unde te simţi precum în urmă cu o sută de ani, mănânci bine, curat, fără E-uri, când îţi trece prin cap. Vedete sunt plăcintele, sărmăluţele şi dulceţurile. Locul unde stai, dormi, citeşti, alergi, în natură, între copaci şi multe flori. Vara, nu poţi vedea vecinul de la altă masă din cauza vegetaţiei. Din primăvară până în toamnă, mama Luţa “face ochi” la 4 dimineaţa, încalţă cizme de cauciuc, ia furtunul şi stropeşte pomii, arbuştii şi florile. Şi ce flori… Eu le-am văzut (era vară…) m-am minunat şi am întrebat ce sunt. Flori mocăneşti, mi s-a răspuns, aduse de pe dealuri sau din alte locuri din Apuseni. Creasta-cocosului, busuioc, lămâiţă, silimin, tatais, ochiul-boului, calapar. Să le vezi şi să nu crezi. Mama Luţa spune că vorbeşte cu ele când le udă, că “ia putere” de la ele şi că stropitul curţii e momentul ei de relaxare într-o zi. E iubire mare. Şi reciprocă… Luţa Ivaşcu nu s-a mulţumit să aibă flori, ci a adus pădurea în curtea ei, aşa că alături de vişini, cireşi, gutui sau tei, cresc, în armonie, fagi, mesteceni si stejari.
Prietena mea, Magda Carianopol a ales să trăiască aici, la Ampoiţa. O invidiez. Eu n-am tăria să las tot ampoita 6şi să mă duc într-un loc unde simt că viaţa capătă valenţe esenţiale, de negăsit într-o metropolă.

Pentru ce am nostalgia Ampoiţei tot nu am găsit cuvintele necesare. Despre “vraja” unui loc nu se poate “povesti”, ea trebuie trăită. Nu e doar o părere, fiindcă prea mulţi spun acelaşi lucru.

Dar poate că, la pensie, dacă Domnul mă ţine în putere, voi pleca şi eu în Jariştea Vrancei, pentru a face un colţ de rai pe pământul casei părinteşti. Sau în alt loc spre care mă va trage aţa. Unde să fie bineveniţi prietenii mei şi căruia să i se ducă vestea.

Publicat de: nicoletasavin | 02/03/2013

Petru Creţia despre falsa conştiinţă

Sorin Ovidiu Vântu spunea într-un interviu că „mai sunt puţine conştiinţe de cumpărat în România”.

Cred că S.O.V. greşea. Iată de ce:

Unu: Conştiinţele, dacă sunt conştiinţe, nu se pot cumpăra cu tot aurul din lume. Adevărul tot adevăr rămâne chiar dacă este rostit de un singur om, iar câteva sute, mii sau milioane de oameni nu-l recunosc. Iar o conştiinţă îl rosteşte, fără de frică.

Doi: Când Vântu a plecat la cumpărături, şi-a luat, oare cu el un detector de „false conştiinţe”? Probabil nu şi, la fel de probabil, a cumpărat pe bani grei falsuri grosolane.

Nu cred că e singurul cumpărător păcălit şi nu-i compătimesc pe „vânătorii de conştiinţe”, care cred că lumea se raportează doar la bani sau putere. Vai de sufletele lor!

Vă rog să citiţi excelentul eseu care urmează fie şi măcar pentru efortul meu de a-l culege pentru a-l posta.

Se numeşte „Falsa conştiinţă”, a fost scris de marele cărturar Petru Creţia, şi îl reproduc din volumul „Luminile şi umbrele sufletului”, publicat de editura Humanitas, în 2011. 

Falsa conştiinţă

Motto: Este tot atât de uşor să te înşeli pe tine însuţi fără să-ţi dai seama, pe cât este de greu sa-i înşeli pe alţii fără ca ei să observe. (La Rochfoucauld, Maxime, 1678, nr. 115) Petru Cretia

O anume diferenţă între ceea ce crede fiecare dintre noi despre sine şi ceea ce este cu adevărat, aşa cum îl ştie pe deplin numai Dumnezeu, este inerentă umanului, şi nu despre un asemenea lucru va fi vorba aici, ci doar despre formele excesive, nu arareori aproape patologice, pe care le ia falsa conştiinţă de sine. Şi, deşi excesive şi aproape patologice, ele sunt mai răspândite decât ne-am aştepta.

Termenul de „falsă conştiinţă” nu este pe deplin grăitor. Nu este vorba numai de faptul că cineva îşi ignoră adevărata fiinţă şi fire sau că se crede pur şi simplu altfel decât este. Ea este în primul rând cultivarea unei credinţe despre sine cu mult superioară realităţii, este o imagine exaltată a unei excelente absenţe. Omul normal, ale cărui corecţii de imagine sunt mai mult sau mai puţin rezonabile, având un sine echilibrat, poate exista liniştit cu propria sa imagine. Dar cel afectat de o falsă conştiinţă nu este în stare de astfel de lucru. Şi nu atât pentru că nu s-ar putea până la urmă împăca cu sinele lui adevărat, este loc sub soare pentru noi toţi şi cineva acolo sus ne iubeşte pe toţi, ci pentru că vrea să se creadă despre el că este cineva înzestrat cu mari calităţi omeneşti, de obicei cele pe care le are cel mai puţin, dar la care aspiră cel mai mult. Asemenea om confundă propria sa realitate cu un deziderat himeric cu privire la sinele lui. Dar operaţiunea aceasta de substituire nu se face conştient, ci este un construct al inconştientului care are, în fiecare caz, o istorie individuală a lui, chiar dacă, abstrăgând caractere comune, putem construi o tipologie. Iar odată acest neadevăr instalat în cineva, el este asumat ca adevăr, cu credinţă, cu iubire, cu mândrie şi cu durere. Incapacitatea de autoanaliză corectă duce astfel la o alienare de realitate analogă cu cea din unele psihoze. Lucru uşor de înţeles dacă admitem că orice falsă conştiinţă se constituie, progresiv, pe o rea conştiinţă de sine refulată. Unii sucombă sentimentului că sunt nimica şi nimeni, că tot ce fac şi ar putea să facă le trădează nimicnicia. Alţii se împacă cu ei înşişi, aşa  cum sunt. Alţii îşi fabrică, în bezna şi singurătatea sinelui, o conştiinţă falsă şi trăiesc aşa, ca într-o nebunie ambulatorrie, când mai benignă, când mai damnată. Şi mai periculoasă decât orice falsificare deliberată şi decât orice ipocrizie.

Falsa conştiinţă ne obligă, fără să ne dăm seama, să jucăm un rol, mai mult, să înscenăm o dramă pentru acest rol şi să o populăm cu crezuri şi cu lupte false, cu apoteoze şi dezastre fictive. Cred că mulţi dintre noi au văzut sau avut în preajma lor asemenea inşi jucându-şi tristul rol pe scena lumii. Unii sunt atât de naivi, atât de de transparenţi şi atât de evident ridicoli, încât nu pot inspira decât o ironie indulgentă şi aproape tandră. Alţii însă pot fi de-a dreptul siniştri. Şi sunt numeroşi, au diferite apucături, dar reductibile la un tip fundamental.

Omul de felul acesta se crede şi vrea să fie crezut tocmai ceea ce nu este, şi anume un om nobil în sfera etică şi afectivă, luminat în ordinea cognitivă şi puternic în cea volitivă. Fiind un simplu veleitar utopic, vrea să apară nici mai mult, nici mai puţin decât ca paradigma excelenţei umane. Iar această imagine falsă despre sine o afirmă şi o exibă cu patos, trăind-o mai ales când o propune altora sau se gândeşte pe sine între alţii sau mai presus de alţii. Mai mult, trăind şi făptuind printre oamenii de rând, afirmarea sa de sine ia forma unei lupte şi a unei misiuni, susţinute de un crez care nu e de fapt decât un scenariu pentru a-şi transforma reaua lui aşezare în lume şi faţă de lume într-o idealitate al cărei erou se simte şi se crede a fi. Pe de altă parte, în precipitarea lui de a scăpa de propria sa imagine reală, el o proiectează, în chip inconştient şi malign, asupra altuia sau a altora şi se poate frecvent asista la scene în care acest om, în fond bolnav, îi acuză pe cei din jur de propriile sale scăderi, aberaţii şi grele păcate; şi invers, el săvârşeşte în mod curent ceea ce atât de violent şi de zgomotos blamează la alţii. Şi de aceea tipul acesta de om, a cărui viaţă, astfel, se situează nu numai pe fals, ci şi pe nedreptate, este dăunător celor din preajma lui. Nociv, pentru că falsa imagine pe care o are despre sine se izbeşte în mod inevitabil cu rigorile realului, de verificările lui constante şi neiertătoare, de insucces. Omul normal ştie să-şi analizeze insuccesul şi să vadă partea lui de eroare sau de vină, dar acest mic paranoic, nu: el nu este de vină niciodată şi nu greşeşte niciodată, de vină sunt întotdeauna ceilalţi, cei care nu i-au dat ascultare, nu l-au luat drept cârmuitor, l-au tratat fără deferenţa cuvenită, nu l-au înţeles. De aici corelativul oricărei manii şi iluzii de grandoare, mania şi iluzia persecuţiei. Omul acesta, care este o minciună întrupată, sfârşeşte aproape totdeauna prin a se considera un nedreptăţit şi chiar un martir, persecutat de semenii lui obtuzi şi ingraţi, eventual invidioşi. Prigonit de „oameni”. Şi iată că, la răul pe care omul înzestrat cu o falsă conştiinţă îl face prin incapacitatea, incompetenţa şi veleitarismul său, se adaugă, virulentă, şi setea lui de răzbunare, care este dublă: una, inconştientă, faţă de cei mai buni decât el; şi alta, de suprafaţă, asumată conştient şi agresiv, faţă de cei care nu l-au recunoscut ca atare. Şi devine periculos: reclamagiu fără odihnă, calomniator neruşinat, procesoman. Şi uneori patosul lui este atât de mare şi de persuasiv, încât se găsesc oameni care să-l creadă, să-l sprijine, uneori chiar să-l promoveze, până îşi rupe din nou gâtul şi o ia de la început cu lamentaţiile şi cu vindictele. Omul nostru e, în felul lui, de neînvins. Iar falsa lui conştiinţă este mai nocivă decât minciuna deliberată, decât ipocrizia sau decât o calculată calomnie.

Nu este de crezut că o astfel de amăgire este etanşă la o cât de vagă trezire la adevărata conştiinţă. Dar omul acesta, în fond atât de corupt, ştie să treacă peste asta. Ba mai grav: abia atunci devine extrem de periculos. Şi foarte sigur de sine, cel mai ţanţoş de slava lui de tinichea. Astfel, continuă să circule slobod prin lume, concepând proiecte pe care le dă drept aproape gata realizate şi nefăcând absolut nimic. Crezându-se generos şi fiind de fapt meschin, crezându-se plin de resurse şi nefiind bun de nimic, predestinat tuturor ratărilor, crezându-se delicat şi virtuos şi fiind de fapt atât de grosolan şi plin de grele păcate, auster când e lacom, paşnic când e litigios şi agresiv, o autoritate în orice materie când el abia dacă are rudimentele vreunui domeniu. Clamează cu sfruntare adevărul său iluzoriu, confundând adesea sinceritatea cu simpla grosolănie şi reacţionând isteric la cea mai mică încercare nu zic de a-l deconspira, ci de a considera că într-o privinţă destul de mică ar fi greşit sau nu s-ar fi purtat cum se cuvine. Şi trăieşte aşa mai departe, mai sigur de sine decât ţi-ar veni să crezi, gestionându-şi (uneori cu bune rezultate parţiale) eşecul fundamental de a nu fi ce visează a fi.

Dedic textele de mai jos celor care vor să mă schimb şi caută în afară adevăruri de găsit doar înlăuntru…
Nu sunt o salcie. Am fost, sunt şi voi fi aceeaşi Nicoleta Savin.
Păşesc înlăuntru-mi cu drag. Şi-mi place cum sunt. Cu bunele şi relele mele.
Restul e tăcere. CUVANTUL

Despre prietenie, cu dragoste

de Ioana Pârvulescu

http://lapunkt.ro/2013/01/22/despre-prietenie-cu-dragoste/

Vechii greci nu aveau zei ai prieteniei, deşi aveau cultul prieteniei. Cum s-ar putea explica asta? Zeii şi zeiţele sunt plini de capricii, geloşi, impulsivi, mânioşi, îşi abandonează protejaţii, lovesc, îi folosesc pe oameni în propriul interes, îi înalţă şi îi coboară după bunul plac. Nu te poţi încrede în ei, nu te poţi bizui pe ajutorul lor, chiar când sunt de partea ta. Dacă în vechiul cer grecesc prietenia nu are un zeu, asta se întâmplă pentru că ea este deasupra capriciilor şi mâniilor, desupra dorinţelor hulpave, a răsplăţii şi a răzbunării. Nu există un zeu al prieteniei pentru că zeii nu sunt destul de senini ca s-o patroneze, nu se ridică la înălţimea ei.
Dintre cele trei feluri de prietenie pe care le numeşte Aristotel – prietenia din necesitate, cea din plăcere şi cea „perfectă, a oamenilor […] care-şi doresc unul altuia binele“, numai cea din urmă merită numele de prietenie şi rezistă. Să doreşti binele pentru altcineva înseamnă, în acest din urmă caz, să-l doreşti, totodată, pentru tine.
*
Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.)
Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie.
Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie.
Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă.
Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie.
Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul.
Prietenia e pe viaţă. Dacă s-a terminat, s-a terminat viaţa, şi nici chiar asta nu opreşte prietenia. Ea continuă atâta timp cât măcar unul dintre cei doi mai trăieşte şi trece apoi de la sine, ca la vechii greci, în poveste.
Prietenia nu poate fi interzisă. Dacă se întâmplă aşa, nu e prietenie, e ierarhie sau administraţie.

Prietenia are dreptul la cuvânt. Dacă i se ia acest drept, nu e prietenie.
Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută.
Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie.

Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat.
Umorul în prietenie, la fel ca în viaţă, nu e exclus. Dar nici condiţie sine qua non.
Nu te împiedici de detalii ale trupului sau de gesturile celuilalt sau de defectele lui fizice, în prietenie. Dacă ajung să te irite, nu e prietenie, e căsnicie.
Prietenia are caracteristici, nu reguli. Aşadar nu poate avea nici nereguli.

Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta.
Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare.
Prietenia e mai de preţ decât dragostea.
Are toate aceste însuşiri, dacă e prietenie. Dacă nu le are, nu e prietenie. E, poate, dragoste.
Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie.

După un anumit  timp

de Jorge Luis Borges

După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de  siguranţă, şi aşa, omul începe să înveţe…

Că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şiochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri … şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă şi învaţă …şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de o persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt…

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar, din păcate, toate se învaţă doar cu timpul…

 

Irinel Cristu

Irinel Cristu

Pavel Şuşară

Pavel Şuşară

Irinel Cristu, o colecţionară împătimită, şi Pavel Şuşară, critic şi istoric de artă, poet şi scriitor, vin la Ora de veghe, la Naşul Tv, de la ora 19.00.  
Vom descifra împreună ceea ce presa a denumit „Jaful secolului”.
Mai exact, furtul a şapte pânze celebre semnate, printre alţii, de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Freud, de la muzeul Kunsthal din Rotterdam.

Ion Băieşu şi soţia sa, Claudia

Ion Băieşu şi soţia sa, Claudia

Regizorul Radu Băieşu vine la Ora de veghe.
Îl vom evoca împreună pe tatăl său, regretatul scriitor Ion Băieşu, fără a trece sub tăcere succesele înregistrate de Radu, care, tenace, îi calcă pe urme.

Ion Băieşu este cunoscut pentru romanele, scenariile sau piesele sale de teatru, interzise în ultimii ani de comunism, dar a cucerit inimilor românilor cu celebra serie de scheciuri „Tanţa şi Costel”, personaje în pielea cărora au intrat Coca Andronescu şi Octavian Cotescu.
După 1989, Băieşu a scris scenariul filmului „Balanţa”, după romanul său cu acelaşi nume.
Filmul, regizat de Lucian Pintilie, îl ştiţi cu toţii.

Aşadar, de la ora 19.00, nu rataţi Seara Excelenţelor la Ora de veghe, la Naşul TV.

daniela AndreescuDin 1990, toate guvernele s-au bătut pe Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Care este miza lui Victor Ponta în cel mai nou scandal RA-APPS ne spune Daniela Nicoleta Andreescu, şefa Secretariatului General al Guvernului condus de Emil Boc.

Nu rataţi Ora de veghe, de la ora 19.00, la Naşul TV.

Publicat de: nicoletasavin | 21/01/2013

Ruşine, Mihai Beltechi!

Din ce în ce mai des, o dispută în care s-au epuizat argumentele şi adevărurile se rezolvă prin insulte, calomnii şi atacuri la persoană. Poate că şi acestea pot fi permise  – nu ştiu, cât timp vorbirea suburbană îmi este străină – dacă limbajul grobian îi afectează doar pe combatanţi.

Când lăturile sunt aruncate peste viii şi morţii din familii, când o mamă (moartă de ceva timp), un copil şi o soţie, toţi nevinovaţi şi fără de habar despre disputa în cauză, sunt împroşcaţi cu mizerii, orice limită a demnităţii umane este depăşită şi se intră în tărâmul abjecţiei umane.

Vorba lui Petru Creţia, după ce ai fost înjosit prin insultă – pentru presupuse imperfecţiuni ori defecte de care s-ar face vinovată mama natură sau au fost inventate de minţi bolnave de ură – te afli şi mai înjosit dacă ripostezi.
Nu o să fac asta.
Mă gândesc serios dacă arbitrajul unei instanţe nu ar fi necesar pentru a judeca injuriile incalificabile ce mi-au fost aduse de către nişte persoane pe care nu le-am atins nici cu o floare şi pe care nu le cunosc decât din spaţiul virtual.

Dacă aveţi de împărţit ceva cu Eusebiu, certaţi-vă cu el. Nici un om de pe lume nu răspunde pentru ce gândeşte sau pentru ce face, îndreptăţit sau greşit, un alt om, rudă de sânge sau prin alianţă.
Ştiu că, onest, mi-am respectat idealurile, aceleaşi din 1990, chiar dacă acestea nu coincid cu cele ale soţului, rudelor, prietenilor sau colegilor mei. Am fost şi rămân un om cu convingeri de dreapta, indiferent cât vânt ar bate în pânzele stângii din România.  Sau chiar dacă dreapta e sublimă, dar lipseşte azi.

Mihai Beltechi, nu m-ai jignit pe mine, aşa cum, poate, îţi imaginezi. Nici tu, nici aliaţii tăi (comanditari sau mânuitori de condeie) din acest război care nu-i al meu.

Pe voi v-aţi jignit şi v-aţi înjosit, lovind într-o femeie aflată în lumea celor drepţi, într-una aflată între cei vii şi într-un copil.

În numele lor, vă desfid eu, cea vie, pentru micimea voastră de caracter.
Ruşine, Mihai Beltechi! Dacă erai când s-a împărţit ruşinea… Dacă nu, Dumnezeu cu mila pentru tine şi prietenii tăi!

A donat Bibliotecii din Botoşani 10.000 de cărţi, multe foarte rare, care formează acum „Fondul documentar Mihai Eminescu”, inclusiv seria completă de ediţii Eminescu îngrijită de Titu Maiorescu.Ion C Rogojanu
Biblioteca Academiei ar putea fi invidioasă pe Comoara lui Rogojanu.

Are o bibliotecă de peste 40.000 de volume, cu cărţi valoroase, din toate domeniile, de la Antim Ivireanul până în zilele noastre. Deţine un exemplar din Biblia lui Luther de la 1534.

Ion C. Rogojanu vine la Ora de veghe, la Naşul TV, de la ora 19.00.
Fiţi alături de noi pentru o emisiune de colecţie.

Publicat de: nicoletasavin | 14/01/2013

Ora de veghe: Despre justiţie şi CSM cu Ondine Gherguţ

Ce se întâmplă la CSM? Sigla ROMANIA LIBERA

Cum va fi raportul de ţară MCV, aşteptat săptămâna viitoare?

Ce şanse are restauraţia în justiţie, dorită de actuala putere?

Răspunsuri corecte la aceste întrebări aflăm de la Ondine Gherguţ,  jurnalist specializat pe justiţie la cotidianul „România liberă”.

Nu rataţi Ora de veghe, la Naşul TV, de la ora 19.00.

Publicat de: nicoletasavin | 10/01/2013

Ora de veghe: Cu Alexandra Polizu despre Radio Europa Liberă

Vă este dor de Radio Europa Liberă?Europa libera

Dacă da, vă aştept la Ora de veghe, la întâlnirea cu Alexandra Polizu.

Nu rataţi o ediţie de colecţie, de la ora 19.00, la Naşul TV.

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii