Postat de: nicoletasavin | 10/06/2010

Răspuns la un incredibil test de sinceritate

Astăzi, brusc, în mijlocul unei conversaţii aproape profesionale cu un bun prieten, am primit o invitaţie la un test de sinceritate. Am zis da, fără să ezit, fără nici o nuanţă.

Au urmat – ex abrupto – două întrebări care m-au lăsat fără grai:
-Iubesc? Dacă da, cum? Dacă nu, de ce?
-Sunt iubită? Dacă da, cum? Dacă nu, de ce?

Iscoditorul m-a rugat, cu Cerul şi cu Pământul, să răspund cu maximă onestitate.
Şi a adăugat că n-ar fi pus aceste întrebări dacă n-ar fi aprofundat postarea mea de pe blog despre Lecţia singurătăţii.

Pentru prima dată în viaţă mi-am blestemat francheţea. Ce m-ar fi costat o măsură de prevedere, o condiţionare în acel da, rostit cu atâta nesăbuinţă, un loc de întors?
Cred că şi Dumnezeu ar fi pus în dificultate de un asemenea test extrem.

Cu da şi nu e simplu, rezolvi problema, greu, dar o rezolvi. Când ajungi la cum şi de ce, vă asigur că se rupe filmul.

Câteva minute bune – sigur timpul s-a dilatat – am tăcut.

Dacă aş fi vrut să trişez, probabil că aş fi ales clasicul răspuns cu o întrebare, eventual una care să-l culpabilizeze pe omul din faţa mea, deturnând discuţia. Ceva de genul „De ce mă întrebi?”. Sau o indignare zgomotoasă :„Nu intru în capcană! Nu e corect!”

Dar n-avea nici o vină că m-a prins cu garda jos. Vina e a mea, că am lăsat-o!

Liniştit, senin, fără să mă scape din ochi, iscoditorul aştepta răspunsurile.
Iar mie mi-era absolut imposibil să-mi deschid sufletul.

Am însăilat ceva ce aducea cu o eschivă: intimitatea şi dificultatea întrebărilor, greutatea de a pune sentimentele în cuvinte, teama că tocmai enunţurile omoară esenţa, că percepţiile pot fi false.

M-a lăsat să bat câmpii fără a scoate un cuvânt.

A repetat întrebările. Nici o silabă în plus, nici una în minus.

Am tăcut iar, minute în şir. M-am ridicat cu intenţia de a pleca fără nici un cuvânt. M-a reţinut cu blândeţe, aşezându-mă în scaun.

„Gândeşte-te că vorbeşti unui copac. Sau unei pietre. Scoate din tine ce simţi!”

M-am ridicat, făcându-i semn să mă urmeze. Şi am plecat să caut un copac. M-am sprijinit cu spatele de trunchi. A făcut acelaşi lucru, astfel încât să nu-l văd.

Într-un târziu, am început spovedania. Îmi alegeam cuvintele, încercând să fug de ridicol, dar să spun adevărul. Adevărul meu. Pe cel adevărat îl ştie doar Dumnezeu. M-am scanat cu un sentiment crescând de detaşare. Impecabil scan. Ce şi cât a a înţeles, nu ştiu.

Iscoditorul nu a cerut lămuriri, completări, nu a tras concluzii, nu a dat verdicte. Ne-am ridicat şi am revenit în încăpere. Am băut o cafea şi am discutat lucruri pământeşti, ca şi când spovedania n-ar fi existat. Am plecat în drumul meu. Ce bine mi-au prins cele două emisiuni de azi… Mi-au permis să fug şi să uit de mine.

Noaptea n-am mai rezistat. Am pus mâna pe telefon am sunat fără să spun nimic, aşteptând tâlcul. Într-un târziu am venit trei sfaturi:

– Să nu-ţi fie teamă de iubirea ta, oricât de desuetă sau ciudată ar părea.

– Să vorbeşti despre ea.

– Lasă-te iubită!

Tăcere.

Sigur, puţin, foarte puţin.

Dar mai mult decât nimic. Si destul cât să intuiesc lecţia. Aşa că am trecut la fapte.

Am trecut peste reticenţe şi v-am povestit episodul.
Apoi am fugit pe net, căutând poeziile adolescenţei mele: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”. Vasile Voiculescu nu poate fi egalat de nimeni…

Să vorbesc fără teamă despre iubirea mea? Să mă las iubită?
Uşor de spus… Mult mai greu de făcut…

Cam aşa arată iubirea undeva, în sufletul meu, probabil rămas întârziat în adolescenţă.

Dacă e să vorbim despre standarde, poftim standarde.
Cine le întruneşte, să se apropie!
Cine nu, să stea departe!

Cam aşa e iubirea mea…

Aş putea fi zgârcită, să fac o arcă a lui Voiculescu şi să postez un sonet pe zi. Dar aş strica un templu cu o arhitectură interioară impecabilă. Aşa că voi publica toată cartea. Toate cele 90 de sonete. Cu riscul de a vi se părea prea mult. Exerciţiul lui de sinceritate ne poate inspira.

Nu am geniul lui Vasile Voiculescu, dar am văzut azi, pe pielea mea, ce greu poţi vorbi unui prieten, oricât de bun, despre adevărurile tale profunde…

Oricum, citiţi şi iubiţi!

Vasile Voiculescu
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară

* CLV

Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,
Guşti fructul nu tulpina, chiar aur de-ar părea…
Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,
Eu mânuiesc azi pana, de mii de ori mai grea.
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile acele
Cu care adori amantul de veci nedespărţit.
Îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri,
Şi, pentru închinarea la care mă supun,
Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,
Stăpânul meu alesul, cu slavă să-ncunun:

Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.

* CLVI

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,
Un lung ajun de luptă eroic încordat ;
Nimic nu lâncezeşte în mine, cum nu doarme
Ţintitul arc, în sine vibrând, dar nemişcat.
Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,
Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins;
Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,
Slăvită-mpreunare de genii, fără-nvins…
Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârşirii;
Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă,
– Cu clipa-n zbor venită cu alta să se ducă –
Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii:

Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.

* CLVII

Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame.
Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea.
Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,
Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!
Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,
Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;
Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:

Căci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.

* CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir…
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,

Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

* CLIX

A câta oară zorii mă prind fără de somn?
Dă iarna buzna, anul îşi leapădă coroana,
Eu în surghiun, departe… Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?
Dar tot veghez – de-aicea – iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară-n veci hărăzită mie
De inimi arzătoare şi toate stând la pândă.
Fereşte mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheşa aceea făţarnică şi rece;
Năvalnice-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stîrni tempeste, corabia să-nece:

Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.

* CLX

La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie…
M-ai părăsit… şi toate se sting, reci scânteieri.
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri,
Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonii.
Şi mă supun… Osânda de gura ta rostită
E lege pentru mine de aur pur şi greu;
Durerea de la tine mi-e încă o ispită,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită…
Din groapa mea zbucni-va o flacără târzie;
Atunci întreaga lume va desluşi, uimită,
Crescând misterioasă a noastră poezie,

Din dragostea născută în zbucium şi ardori,
Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori!

* CLXI

Dintre atâtea chinuri, venite-asupra-mi hoarde
Păstrez dureri de care nu pot să mă despart;
Tot sufletul mi-e-n ele, ca sunetul în coarde
Ce încă vii vibrează vioara când s-a spart.
Ca viermele mătasei ţesusem ne’ncetat
În jurul tău un magic cocon de poezie;
Tu, strălucitul flutur, l-ai rupt şi ai zburat
Din gingaşa-nchisoare păzit cu gelozie.
Şi astazi, mari otrăvuri cu care m-am deprins,
Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare;
Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins,
Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare,

Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate,
Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!

* CLXII

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri şi orice vers un zid.
Pe tine, prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid.
Haină, marea lumii să-l bată furioasă,
Cu haita ei de pizme, zavistii, hâdă ură,
Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,
Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă.
De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple…
Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,
Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,
Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:

Ca-n inimă-mi ascunsă, stă slova nemuririi
Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii…

* CLXIII

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,
Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii.
Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plânge.
Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât,
Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.
Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?
Ah, inimă şi coarde-mi sunt deopotrivă mute,
Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:

Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă,
Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!

* CLXIV

Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:
Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,
Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,
Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii…
Ca viaţa către mândrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare;
În mrejele-adorării te-nfăşor, te cuprind,
Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.
Noi doi suntem victime ale suavei legi,
Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:
Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?
De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi?

Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,
Cum am să port eu singur poverele iubirii?

* CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat,
Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte ne’ndurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii…
Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane…
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar făra teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruişi un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie;
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;

Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

* CLXVI

Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii,
Şi nu mă amăgeşte uşor o-nfăţişare,
Pot să prefir minciuna din minunate graţii,
Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrăţişare,
Te-am străvăzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ţi bloc de aur a rezistat întreg,
Supus regalei ape a răutăţii mele,
Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg…
Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău,
Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea…
Nu mă cruţa, izbeşte!… iubite, -i rândul tău:
Cu cât e mai fierbinte, lovită de-i iubirea,

Ca fierul roş, de faur bătut cu măiestrie,
La fel se oţeleşte şi ea se şi mlădie…

* CLXVII

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…
Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire
Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire
Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.
Se prefăcu deodată coliba în palat,
Iar casnicele scule, în zâne, ca-n magie;
Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat,
Purtând puternic sceptru de vis şi poezie,
Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;

Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

* CLXVIII

Ne bate primăvara în inimi!… Să-i deschidem:
Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi,
Cât negurile vieţii putem să le desfidem,
Alt soare să aprindem pe vechile ei căi…
E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?
E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu?
Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică,
Trunchi zvelt de măr cu roade e trupul tău mlădiu…
Şi înţeleg prin tine acum întreaga fire.
Mă-apuc cu rânduială din asprul univers,
Typhonul ce sfărâmă corăbii în neştire,
Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers,

Zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern,
Pe rând, supuse toate la ritmul tău etern!

* CLXIX

Coboară iarna… Ursa tot mai adânc se pleacă,
Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.
Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,
Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:
Cât au crescut de-nalte, aproape pân’ la frunte!
Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit…
Tu ai crezut că timpul în faţă ta e-o punte,
Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit…
Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,
Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?
Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?
Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!

O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,
Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!

* CLXX

Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pân’ ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă

Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiască voluptate…

* CLXXI

Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,
Ci ca un rege cărui uşi largi i s-au deschis;
Nu strecurată-n noapte din adâncimi de vis,
Ci în lumina-naltă a marelui azur,
Abia acum descopăr măreţele-ncăperi
Ce stau deşarte-n mine cu-obloane de-nchisoare,
Te aşteptau, să-mi umpli tu, tânărul meu soare,
Adâncul vast cât lumea cu raze de dureri…
Căci nu e fericire mai gravă decât chinul
Şi dulcea zvârcolire să-ţi plac, să te câştig,
Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul,
La patima mea, truda mai strâns să te-nverig,

Şi inima îmi bate în mine ca un faur,
Zorind să-ţi împletească un lanţ de vrăji de aur.

* CLXXII

Să n-asculţi ponegrirea, nici clevetiri mulţime
Cu care azi ne-mproaşcă prietenii de ieri;
Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,
Ne urcă la lumina eternelor dureri.
Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,
Şi viţiul nu suie nici în închipuire;
E ca un iad în ceruri unde se-ntorc, plângând,
Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire;
Îngheaţă-mbrăţişate gigante disperări,
Amoruri fulgerate de tragica trufie,
Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,
Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie.

Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,
De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite.

* CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă,
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn… şi de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocate?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,

Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.

* CLXXIV

Îmi spui zaraf? Schimb versuri pe-o dragoste de aur?
Pentru-ai iubirii tale ducaţi îţi dau sonete?
Viclean, îţi iau aleanul şi dorul amanete,
Cu camătă închise-n avarul meu tezaur?
De-ai şti! fiece slovă ce-ţi scriu ţi-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunţile regeşti;
Cutezător scafandru-n oceanele cereşti,
Zvârl duhul meu din duhul etern sa ţi le rumpă…
Şi nu mă plâng că poate iubirea ta mă-nşală,
Nu cât de-i mincinoasă moneda ce-mi strecori,
Că simt ce grea şi seacă îmi sună uneori,
Şi nici nu zgârii plumbul sub calpa poleială,

Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Şi orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire.

* CLXXV

Să fie dar Iubirea o mască a Durerii?
Alt chip al ei când poate, adoarme şi visează?
De ce atunci în mine rămâne pururi trează,
Făr’ de ogoi chiar până pe perina plăcerii…
Voi doi mă chinuirăţi cu-acea perfidă artă
Cu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adânc etern: parfumul.
Închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri… nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge…
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,

Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
Vă-mbălsămez în pura mireasmă-a veşniciei.

* CLXXVI

Cu chipul tău pe masă, trudesc să mă inspir…
Ca un jongleur ce scoate când flăcări, când cordele
Aceste versuri scrise să te desfeţi cu ele
Din inima mea arsă le-am scos să ţi le-nşir
Sunt psalmii mei de taină, o rugă necurmată,
în ei am pus Iubirea lângă Eternitate,
Să lupte cu vrăjmaşul Destin îngemănate:
M-au părăsit şi ele, trădând cu tine-odată.
…Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă…
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.

Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.

* CLXXVII

Mereu îmi vine în minte un cântec ţărănesc…
Îl îngânau la hanuri poznaşii cimpoieri:
„Să nu te-mbraci în zdreanţa zvârlită de boieri,
Cu straiul lor odată şi râia-ţi dăruiesc!”
Iubirea ta purtată-n saloane şi la curte,
Smulsă-n alcov de pofte cu colţii lor nebuni;
Îmi stă-ntr-un peş, îngustă, cu poalele prea scurte,
Reci drojdii de dantele pe-amare goliciuni…
Eu totuşi am primit-o, înflăcărat s-o schimb,
Şi migălesc s-o curăţ, s-o înalţ, să-i dau lărgime,
Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:
Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;

Vestmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc,
E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc.

* CLXXVIII

Spun unii de-un ostrov vrăjit, pe mări departe…
Corăbiile-n preajmă-i se năruiesc în valuri,
Orice metal din ele se smulge, se desparte,
Sar cuiele şi-aleargă să se înfigă-n maluri,
Oh, nu e basm… Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,
Orgoliosul geniu, voinţa de oţel
M-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine,
Dar dragostea îndată le luă la toate locul,
Cu lanţuri fermecate mă ferecă şi leagă;
Zvârl ancora la ţărmul unde-mi aflai norocul,
Vreau să rămân aicea viaţa mea întreagă.

Şi ca să nu mai vie din lume nici un rău,
Oceanele Iubirii revărs în jurul tău…

* CLXXIX

Nu! gloria iubirii nu este îmbuibarea,
Ospeţe de săruturi, orgii de-mbrăţişări,
Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.
Prin înfrînări şi chinuri asceţii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrânge,
Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vânt talazul.
Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sînge…
Eu nu ţi-am scris, ca alţii, pe lefuri sau merinde
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;
Sonetul meu e cuget şi patimă, -mpietrite.
Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde…

În scoica mea închisă, dârz, făr’ de răsuflare,
Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.

* CLXXX

S-a străduit natura ca omul să nu-i scape;
Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,
Şi-a-nmormântat-o-n carne… Din fundul oarbei groape
Eterna rădăcină spre ceruri dă lăstare.
Din sumbra putrejune cu viermii laolaltă
A mea-şi umfla toţi bulbii cu patimi şi ruşine…
Dar adiaşi deodată tu, primăvară-naltă,
Şi izbucni, suavă, în chip de crin, spre tine .
La dulcea-ţi alchimie gunoiul se supune,
Sub părul tău de soare, şi-albastrul ochi deschis
Se prefăcu-n mireasmă spurcata stricăciune.
Tot ce fu somn şi beznă-i acum azur şi vis,

Şi-n slujba ta stau puse-n genunchi – să nu le cruţi –
Puternicele-mi viţii întoarse în virtuţi…

* CLXXXI

Oricât de drăgăstoasă ţi-e iscusita limbă,
Ştiu când mă minţi, cu toate ce-mi spui şi faci pe plac,
Neaşteptat culoarea privirilor se schimbă
Şi ochii tăi o clipă se bâlbâie şi tac.
Cât mi-eşti de drag atuncea! Cum îţi iubesc minciuna!
Întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat,
Tu, candid plin de viţii, amestecând într-una
Păcatul ce luceşte ca aurul curat…
Şi nici o vină… Răul sub tine-i calul sprinten,
Sfărâmă stavili, inimi, să zboare unde-i ceri,
În coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri,

Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi,
În iadul tău tragi cerul şi astfel mi-l deschizi…

* CLXXXII

Eu n-am fost niciodată ucenic;
Dintru-nceput deplin maestru… numa
În faţa ta mă-nchin; stăpân unic,
Revarsă-ţi harul peste mine-acuma.
Nu te mira că-ţi cer să nu-mi măsori,
Să-mi dai tu singur tot; nu se desparte
Iubirea ta de marele-i surori:
Eterna Artă, suverana Moarte…
Azi, fericite, ele nu mai sunt
Fărâmiţate-n lume şi răzleţe:
Din cer, din iad, de pe întreg pământ
S-au strâns în geniala-ţi frumuseţe.

Când ţin la piept făptura-ţi luminată,
Le-mbrăţişez pe câtetrele-odată…

* CLXXXIII

Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa, -n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-i van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

* CLXXXIV

Tu ştii ce lung şi aprig luptai ca să te capăt,
Cu mine-ntâi, cu tine, cu pizma tuturor…
Războiul crâncen însă urmează fără capăt;
Să ţin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingător,
Nu cruţ nimic; cuvântul îţi cântă osanale,
Dar lănci de gând, catrene de versuri te pândesc,
Duh, inimă şi minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este odihnă, numai moarte…
Căci pacea-nseamnă saţiu, surâsul lânced minte,
Acel ce-ţi strânge mâna şi pleacă se desparte…
Dar rana mă trezeşte ca un sărut fierbinte:

Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă,
Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă.

* CLXXXV

Nu mai hulesc, iubite, această tristă ţară,
Nici lumea rea şi strâmtă în care te-ai născut,
Cum nu urăsc ţărâna vulgară şi avară
Din care pomul mândru zbucni, neîncăput…
Ci lupt s-o scap de viermii ce rod la rădăcină,
O-nnobilez cu soiul unor fiinţe noi.
Îţi zămislesc amante cu suflet de lumină,
Îţi plăsmuiesc soţi vrednici din ideali eroi…
Turnate din iubire – titanice modele –
Am stors în ele sucul a sute de vieţi,
Trăiesc în veci. Tu însă, mult mai presus ca ele,
Întreci aceste-nalte virtuţi şi frumuseţi.

E oastea ideală, trimisă-n sârg de mine
Să ia Eternitatea cu-asalt şi pentru tine.

* CLXXXVI

Urâi perfecţiunea de când te-am cunoscut,
Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;
Viaţa-i schilodită de ea şi visul moare.
Acolo niciodată tu nu ai fi-ncăput.
Îmi place-n tine sporul, viu, gata tot să spargă,
Scăderi neaşteptate cu-adâncul monstruos.
Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largă,
Lumină-n beznă, norul ca viţiul frumos;
Dar spiritul în tine stăpânitor veghează,
Nimic nu are voie să intre nechemat;
Râzi, inima s-aprinde îndată cu o rază;
Un semn, şi negrul clopot cleştar a îngheţat;

Struneşti ca Bacchus tigrii, şi-n lanţ cu mâdri lei,
Pe mine, înjunghiatul la caru-ţi, lângă ei…

* CLXXXVII

Eu nu-mi ador în tine iubirea mea răsfrântă,
Cum, oglindit în ape, se contempla Narcis:
În volbura de valuri ce-ntinderea-ţi frământă
– Unde foiesc balauri – nu-i tihnă pentru vis.
Dar uneori eşti numai azur, rodeşti sirene,
Din spumele-ţi de patimi se zămislesc mari zei,
Îţi scoţi toţi înecaţii la tărmuri, ca alene
În dragoste-ţi cu toane iar să te joci cu ei.
Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea;
Îţi flutur oriflame, pun purpura veşmânt,
Ca dogii când în larguri se logodesc cu marea,
În sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avânt;

De sus, din mândru-mi geniu armat în Bucentaur,
Ţi-arunc, inel, iubirea-mi, cătuşă grea de aur.

* CLXXXVIII

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai privească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?
Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;

Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

* CLXXXIX

Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,
Nici viţiul făţarnic, ci patima senină;
Când fluturul îşi arde aripa-n lumânare,
El nu râvneşte seul, ci magica lumină.
Mă sprijin pe-amintire-acum… şi apoi pe moarte;
Toţi ceilalţi stâlpi cu lumea deodată s-au surpat,
Iubirea putrezeşte pe undeva departe,
Eternitatea-i încă un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e sufletul zadarnic şi cere să se culce ;
Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce
Şi-n umedul lui giulgiu mă-nfăşură cu umbră…

Nici stea, nici cântec: vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheaţa… şi rece tot ca ea.

* CXC

Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu,
E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic;
Ţi-e locul între stele… Ci, oricât de pigmeu,
Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătorul veşnic
Ştiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta;
Nu ne-a-nchegat în sine o unică simţire:
Tu firul tău oricând vrei poţi rupe sau scurta,
Dar lanţul meu rămâne şi-i fără-mpotrivire,
Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă,
Rugină deznădejdii îl lasă neatins?
Ca să te urmărească, năvalnic ca pe-o pradă,

Chiar pân’ la celălalt capăt al lumii de-ai fugi.
Înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi.

* CXCI

Am azvârlit cu dreapta ale Ursitei zaruri
Şi mi-ai căzut, vajnic mântuitor din rău;
Azi toate-mi vin prin tine… şi între mii de haruri
Primesc chiar zorii zilei ca pe un dar al tău.
Alături de lumina creată-n empireu,
Iubirea fu o nouă lumină pentru lume;
De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de hume
O poate aprinde singur, el sieşi Dumnezeu.
În inima mea arde acest lăuntric soare,
Din haosul vieţii mi te-a dezvăluit
Pe tine frumuseţe atotcotropitoare.
Vast cosmos, ce-n orbita-ţi m-ai prins, biet satelit;

Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avânt,
Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt.

* CXCII

Mi-a-mbătrânit iubirea şi gloria-i pe moarte,
Că-mi ocoleşti surâsul şi fugi de ochii mei?
Alături stăm: şi parcă pământul ne desparte;
Vorbim: şi-i flecăreală, prin gard, ca-ntre femei…
Te măsluieşti cu-o artă prea înfiorătoare
De nu ţi-aş şti lăuntrul şi meşteşugul tot;
Porţi crima ca pe-o roză înfiptă-n chiotoare.
Şi viţiile, -n tine, suavi boboci îşi scot.
Acum cerci să te scuturi: de ele? ori de mine?
Dar nu te vreau prieten şi nici vrăjmaş sublim;
Înapoiază-mi iadul, demonicele-ţi stele,
Îl vom preface iarăşi în cer de ne iubim;

Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,
Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.

* CXCIII

Aşa cum zilnic hrana o mărunţim în gură,
Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe…
Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,
Cum izvorî din sine, dumnezeiesc de pură.
Robi traşi pe roata vremii, stăm făr’ de-mprospătare,
Şi viitorul nostru e plin doar de trecut…
Nici moartea nu ne scapă… arar câte-o visare
Ne înfierbântă fruntea, fugarnic, cu-n sărut.
Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,
Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern,
Zbătăi, izbândă, fapte cenuşă cad îndată,
Şi numai inutilul din noi este etern;

Aievi supun vecia şi strâns de clipe-o leg
Când mâna-ţi fructă albă, cu buzele culeg.

* CXCIV

Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană,
„Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi”… ci iau aminte;
Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană:
Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.
Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,
Când nu mai ai un dinte, s-o muşti în gura hâdă…
Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie
Ca de-o femeie gata de râvna ta să-si râdă…
Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,
Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;
E drept să fiu eu singur prinos de izbăvire?
Nu m-ai jertifit tu, însuţi, victimă osândită?

De ce cu lănci de slove acum din nou m-ajungi
Şi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul, să-l străpungi?

* CXCV

Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate
A cugetelor mele mireasmă, poezia.
Acum trimiţi asupră-mi dispreţul şi urgia,
Dar fagurul rămâne când pier florile toate.
Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească
Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,
Nu mi-a cruţat un petec de suflet… Totuşi, iar te
Implor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerească…
Se sparge norul… iată, tu eşti întreg lumină,
La care zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc…
Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o-mblânzesc,
Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină…

Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt,
Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.

* CXCVI

Alungă vicleşugul şi nu da crez poveţii
Să minţi iubirea, strâmbă s-o guşti, ca pe-o merinde:
Lumina voluptăţii depline îţi aprinde,
Ea pârguieşte carnea, acest fruct dulce-al vieţii…
Vrei să rămâi copila cu sâni suavi şi coade?
Dar floarea fecioriei se scutură la fel:
Închipuirea, vierme flămând, în duh o roade
Şi-i putrezeşte sacra sămânţă, fără ţel.
Oricât ar fi făţişă, iubirea-i tot o taină:
Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;
Sărutu’, -mbrăţişarea îi sunt numai o haină
Cu care se-nveştmântă în lumea de sub moarte…

Atunci într-o văpaie şi noi ne-nvăluim,
Măcar ca licuricii să ardem cât trăim.

* CXCVII

Nu-ţi cer deloc credinţă, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfântul trup, în orice fărâmă ea e-ntreagă
Cu tine-odată-n braţe am strâns nemărginirea;
Ce-mi pasă că şi alţii râvnesc s-o mai culeagă!
Urzind din haos lumea, în vasta-i rătăcire
Stăpânul a-ncărcat-o de nebunia sa;
Dar i-a adaos, unic leac de tămăduire,
Iubirea, cheia bolţii cu harul de-a visa…
Eram în aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse creară ceruri noi;
De cum veni amiaza canicula iubirii,
Tu tot mai groase umbre de-ngheţ pui între noi;

Dar te strămut în mine când pleoapele s-aştern,
Alcătuit aievea din tot ce ai etern.

* CXCVIII

Îţi altoiseşi firea pe glorii şi trufie,
O gingaşă mlădiţă pe-un vechi trunchi scorburos;
Cu vine tari, flămânde, zvâcnite drept în glie,
A mea-şi urcase soiul sălbatec şi vânjos…
Pornisem din obârşii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluiaşi văzduh;
Cu vârfuri deopotrivă în slăvile gândirii,
Ne-am întâlnit acolo, în pur azur de duh!
Sus, creştete-mpletite în artă şi visare,
Zvârlisem orice amestec cu lumea de sub noi,
Când din seninul aprig suit, pân’ la piezare,
Larg, fulgerul iubirii izbi în amândoi:

De-atunci mă zbat şi suflu, văpaia să-i sporesc,
Să ardem împreună de-acelaşi foc ceresc.

CXCIX

Domniţă a grădinii cu merele de aur,
De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră Hesperidă?
Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur?
Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă?
Eu singur îţi ştiu taina când lung ţi-alint aleanul
Şi trupul în sărutări ţi-l prind ca-ntr-un năvod.
Vizez că sunt Hercule şi iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuiesc de rod.
N-am să mai fug: nu caut alte măreţe fapte,
Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!
La albele-ţi picioare torc versuri zi şi noapte…
Mi-ai încleştat pe soartă cătuşele iubirii:

Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ţi formă pe veci s-o-nalţ în slavă.

* CC

Credeam că gelozia-mi va ruina iubirea,
Cum face cămătarul cu victima plăpândă;
Dar m-a-nşelat: nu numai că nu-i opri sporirea
Ea însăşi s-a adaos la dragoste dobândă.
Aci-ţi scot un zâmbet mai rău ca o capcană.
Aci-mi-ntinde-un înger aripa-mbrăţişării;
Atingerea-ţi acuma mi-e har, acum prihană,
Şi iarăşi curcubeul fugar al împăcarii..
Atâtea vii venituri şi bogăţii de chinuri
Fac sufletul o pungă cu avuţii de moarte;
Mi-e dor de sărăcie cu marile-i seninuri,
Când adoram o umbră şi încă de departe…

Dar tu nu ţine seama, ci iartă-mă mereu:
Aşa toţi credincioşii îi fac lui Dumnezeu.

* CCI

Iubirea-i neclintită? Îţi schimbi numai iubiţii?
Arunci alte noi vreascuri pe-acelaşi foc mereu?
Gheena ta nu arde decât pe osândiţii
La dragoste eternă? Atunci acela-s eu.
În albia-ţi demonie căzut fără scăpare,
Presimt ce-i veşnicia cu fiecare chin,
Şi simţurile-mi, şase năpârci spăimântătoare,
De tine asmuţite, mă-mbată cu venin.
De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie,
Şi viţiul, deodată năprasnic diamant,
Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,
C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălalt…

Şi plâng, Adam nemernic, la sacre porţi de rai,
Din iadurile-ţi nalte afară când mă dai…

* CCII

Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spaţiu;
Tu patima-ţi împrăştii pe-un câmp fără hotare:
Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, prinţi… n-ai saţiu!
În dragostea mea, veacul abia-i o sărutare.
Te-mbrăţişez, şi-o oră nu-mi descleştează braţul;
C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;
Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în lanţul
Cununii pentru fruntea răspântie de genii…
N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;
Mi-e o viaţă clipa în care mă priveşti,
Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,
Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşti:

Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi
Deasupra lor, prin mine, transcezi şi te înalţi.

* CCIII

Ne-nvăluia misterul unei iubiri de zei
Ce şi-au ales sălaşul în lumea trecătoare;
Ciclopeene ziduri de dragoste-nfipsei
În carnea ta uitucă şi alunecătoare…
S-a năruit iubirea, de lut la temelie;
Nici patimile – stâlpii – n-au mai rămas… Stăm sterpi…
Ne ocolesc cu grijă amici, vrăjmaşi: se ştie,
Ruinele de temple-s cuibare mari de şerpi.
Ei şuieră din găuri? E inima mea prinsă
– Stafie-a nemuririi când tainici zei eram –
Ea s-a păstrat acolo, chiar sub moloz, nestinsă,
Un ciob, dar arde-n colţul unde te adoram…

Tu te-ai întors în slava vârtejului lumesc:
Păcatul fericirii eu singur ispăşesc.

* CCIV

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei
Cărbunele iubirii să schimb în diamant;
Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei,
Răscumpărat de-a pururi obştescului neant…
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată,
Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc:
De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;
E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei…
Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei.

Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine
Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

* CCV

Ştiu şi-o voiesc; aceasta mi-e ultima viaţă…
Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit.
Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţă
Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârşit…
Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte
Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume.
Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,
În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume…
Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi… O-mbrăţişare:
Misterioasa carne se face duh în noi;
De dincolo de ceruri se-ntinde-o aşteptare,
Perechea cea pierdută să vie înapoi…

Ce aştri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,
Junghiaţi pentru ospăţul de foc al regăsirii?

* CCVI

Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister,
Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,
Cerşeam extaz cu aripi de flăcări în eter,
S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii…
Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput,
Tumultuosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:
Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut,
Tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.
Am îngheţat acolo sub bolta idolatră,
Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit…
N-a scăpărat o zare în golul tău de piatră.
De ce m-arunci acuma când însă n-am murit?

Din ocnele iubirii, îmbătrânit, steril,
Mă-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

* CCVII

Că m-ai trădat tot timpul nu-ţi socotesc o vină.
Păcatul e că astfel pe tine te trădezi;
Eşti propriul tău Iuda; împins de negre piezi,
Îţi vinzi unor Caiafe înalta ta lumină…
Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,
Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară.
Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
În iureş, îngeri, demoni val mă cutreierară.
Ca lebăda ce moare şi cântecul îşi ţipă,
În spasmul destrămării ţi-am scris, înăbuşit
De-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârşit…
Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă.

Culcai pe masă tâmpla şi, aşteptând pieirea,
Crezui că este moartea… era, vai, tot iubirea!

* CCVIII

Să nu crezi că iubirea e numai vicleşuguri,
Dulci mreje de carne, undiţi de zâmbet şi privire.
În fructul tainic, încă nebănuit în muguri,
S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.
N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:
Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?
Dar dragostea în lume e-atâta de pitică,
Încât ce nu-i încape în calapod o doare…
Stăm adumbriţi de-o taină prielnică durerii,
Cumplită frumuseţe de chinuri ne perindă.
Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,
Îţi sunt o credincioasă şi magică oglindă;

Te arăt mereu dârz, tânăr,frumos şi înţelept,
Şi de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.

* CCIX

Eu nu-ţi cer fericire, această toropeală
De sobă oarbă-ncinsă c-un vreasc făr’ de lumină…
Iubirii tale – sacră cruzime genială –
De nu-mi dai izbăvirea, cer arderea deplină.
Nu-mi mai ajunge viaţa cu ani hotărnicită
Şi valul ei de veacuri rozând adânc din noi
În dragostea eternă ea trebuie sorbită
Cu tot ce are-n funduri – şi perle, şi noroi.
Atunci ieşi-vom slobozi pe veşnice meleaguri,
Lăsând în clisa lumii doar uriaşe urme,
Pentru sărmanii oameni nedepăşite praguri,
În care fără pace după comori să scurme:

Către această slavă mă pregăteşti tu oare
Cu-atâtea lungi şi aprigi dureri mântuitoare?

* CCX

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îţi dau împărăţia cea făr’ de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia…
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:
Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate…

Înalţă-ţi suflul, duhul… şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

* CCXI

Nu mai cunoşti această licoare cristalină?
E dragostea: strivită în teascul greu de chin,
Dintr-un sonet într-altul, am tras-o, ca pe-un vin,
Şi vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, lină.
Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea:
Tumult şi spumă, drojdii în drum a lepădat;
Din cruda fermentare atât a mai păstrat,
Îmbătătorul spirit, tăria şi ardoarea.
De oriunde ţâşneşte, o rază stă viaţă:
La piept strângând cu milă amarul nostru ieri.
În tainica-i lucrare iubirea ne învaţă
Că e şi-o fericire urzită din dureri:

Potrivnicele-arome zâmbind, în ea le-mbină…
Pocalul sus… şi-nchină: îţi torn în bei lumină.

* CCXII

Iar îţi citesc răvaşul, nu îndeajuns de lung;
Vai, tu strecori minciuna şi în cuminecătură…
Venin îmi este dorul, că uneori ajung
Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură…
Crezi tu că poţi cu vorbe să-nşeli eternitatea
Şi dragostea s-o saturi cu pleava ta măruntă?
Ca o fecioară vorba îşi dă virginitatea
Doar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă…
Îmi fac din orice cuget o patimă adâncă,
Şi-n spaţiul durerii te caut ne‘mpăcat.
Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,
Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat.

Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine
Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.

* CCXIII

Vrei să smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate…
Si nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng…
Ne-atragem unul pe altul cu forţa năzuinţii,
Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-o-nfrâng.

Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

* CCXIV

De ce numai pe tine însuţi te iubeşti?
E lege frumuseţea să o adori oriunde.
Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răspunde
Că domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.
Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare
– Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri –
Tu, -naltă ipostază a cărnii trecătoare,
Ai luat în lume locul pierdutei nemuriri…
Nu-i crimă că picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,
Nici viţiul că-ţi storci hrana din sufletele noastre;
Căzându-ţi jertfe, – ajungem la ceruri, măcar fum,
Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!

Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,
Tu-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.

* CCXV

Tu îţi vânezi iubiţii tot ca pe cerbi, din goană,
În zvonul de petreceri, cu spăngi de poftă-n mâini,
Doar să le smulgi din creştet, trofeu, mândră coroană…
Ce-a mai rămas laşi apoi pentru valeţi şi câini.
Dar nu-i nimic, iubeşte, în orice chip, n-ai frică:
Cereasca moştenire, păcatul radios,
Din carne sau din suflet asupra ta ridică
În van un pumn de fulger… nu cade mânios;
În spaimă să nu-i fie tocmirea lui zmintită
De vreun sărut, de-o taină, din şartul ei etern
– Oricât de blestemată ş-oricât de osândită –
Iubirea-n veci nu este primită de Infern.

În loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre,
Ea arde în gheena din inimile noastre.

* CCXVI

Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte?
Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n-auzi?
Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Şi pentru taina lumii doar ochii călăuzi!
Eu schimb, încurc stihia: poet şi argonaut,
Cer părului tău aur şi pântecului vis,
Lumina feţei tale cu buzele o caut,
Şi-n strânsu-mbrăţişării m-afund ca-ntr-un abis.
Nu-mi cârmuiesc eroii corabia iubirii,
Ci tu mi-o porţi, zeiţă de gheaţă şi furtuni,
Din tremurul nădejdii în spaimele pieirii,
La nici un ţărm, prin tulburi talazuri de minuni.

Şi rătăcesc în tine, cu versuri sfâşiate,
Sub sumbra fericire de stele cu păcate.

* CCXVII

Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,
Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?
Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,
Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.
Să te câştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii şi – demiurg rapsod –
Sub tine-mi pun cerbicea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mândră ce dulce eşafod!
Cu-naltele abateri, semeaţă erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân
Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezie
De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:

Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,
Căci noi şi veşnicia vorbim aceaşi limbă.

* CCXVIII

Îţi scriu sonete… râvnă pitică şi deşartă,
Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!
Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrie cu mâna de poet.
Ce-adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,
Stă-n carnea cu lumina aşijderea surori…
Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemuritoare strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate ca două melodii:

Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi ei
Cu glorioase coapse sonetul când închei.

* CCXIX

Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor,
Melodios din creştet şi până-n tălpi, mă ţine
Mereu între fiole şi alambicuri pline,
Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esenţe, cu tainice şoptiri,
Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,
Şi-n cumpăna de aur a sunetelor sacre
Să aflu elixirul râvnitei nemuriri…
Fierb muzici mari de sfere în magicele scule,
Se rânduieşte-n zodii tot clocotul de hău…
Şi e aproape gata… Dar albelor formule
Le mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:

Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,
M-a sărutat pe gură întregul Univers.

* CCXX

Am scris iubire? Iartă…citeşte: adorare…
Sus, pân’ la tine, unde râvneşte al meu dor,
Cuvântul e omidă când eu îl vreau condor,
Să spintece vremi, spaţii cu geniul în gheare…
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochiul la ospeţe,
Şi-ţi cere milă Timpul, hainul cerşetor;
În scârnava lui mână, tot mai nepăsător;
Tu zilnic zvârli fărâme din marea frumuseţe…
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;
Atât: eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,
Sub ea să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri,

Să-nmărmurească lumea de o iubire, care…
…Iar scriu iubire! Iartă… citeşte: disperare!

* CCXXI

Cătând să te-nnegrească, o clică bârfitoare
Ţi-aruncă-n spate viţii şi crime neiertate,
Aşijderi celor care, ca să se uite-n soare,
Pe ochii lor nevrednici ţin cioburi afumate;
Ţi-e drag să-ţi zvârli lumina prin uliţi şi taverne;
Unde s-aţin pizmaşii la splendida-ţi risipă?
Dar tu eşti din acele înfăptuiri eterne
Ce iadul se smulge cu-o batere de-aripă,
Domesticeşti veninul, pui patimile-n fiare,
Struneşti în voie răul supus puterii tale,
Şi-nlănţuite-n cuşca din colţul tău cu fiare,
Te joci cu cele şapte păcate capitale.

Din zestrea grea de haruri nimic nu ţi se fură,
Te-mbracă frumuseţea în sacra ei armură.

* CCXXII

Iubirea ta, ştiu bine, e numai o minciună,
Mă-ndeamnă răzvrătirea să fug, să mă dezbăr…
Dar inima, sărmana, îmi dă-n genunchi, să-mi spună
Că dragostea ta este un tainic adevăr…
Ea zice că-ţi cunoaşte orgolioasa fire,
Tu crezi că numai cei slabi ar fi iubind curat,
Şi-atunci te ascunzi de tine sub altă amăgire;
Ca să-ţi înşeli minciuna, nu minţi adevărat,
Ci, înţeleşi, cu schimbul suveicile iubirii
Trec între voi pe fire chiar înadins sucite,
Ca, neştiuţi, să ţeseţi zăbranic fericirii:
Pe faţă reci contururi, pe dos flori strălucite…
Vai, inimă nătângă, nu vrei să bagi de seamă

Că mânile perfide nu ţes, ci-n joc destramă
Tot ce urzeşti zi, noapte din propria ta scamă!

* CCXXIII

Acum pricep, nobleţea i-o dulce putrejune:
Cu-atât mai nobil fructul cu cât mai viermănos,
Şi rasa-i mucegaiul ajuns până la os,
Ca în moşmoana coaptă gustoasa stricăciune…
Clocelii blazonate tu ai scăpat aievea;
Magiile iubirii te-au strămutat la noi,
În largile risipe unde, schimbat în seve,
Trecutul nu s-adună asupră-ne, gunoi…
Pe-ai tăi de mult i-nghite o ceaţă somnoroasă;
Strigoi ai vechii slave, ei în ruini s-au strâns…
Aici, la mine, bate furtuna generoasă
Cu fulgere de patimi, salubre ploi de plâns…

Jilavi bureţi de umră sub tine zac ceilalţi;
Tu gloris ca cedrii Libanului te-nalţi.

* CCXXIV

Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină…
Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,
Stă nemişcată, centrul de linişte deplină…
Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.
Mă face-atotputernic această arătare
Cu-naltă bărbăţie îndur dispreţul tău;
Nu e dumnezeirea suprema disperare,
C-un univers potrivnic rotind în jurul său?
Mă scol din morţii zilei în fiecare seară
Când urc până-n mansardă cum aş sui în cer…
Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;
Eu, dezbrăcat de mine, universal disper,

Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-nfioară;
Ce-ar fi, zbugnind, să intri tu, ca odinioară?

* CCXXV

Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
Ce cade milostivă pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat.
O lacrimă curată e geniul iubirii:
Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi…
Doar una să-ţi lucescă în zările privirii,
Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.
Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?

De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
Învăţ eternitatea cu hohote să plângă.

* CCXXVI

E drept că nu-ţi adaug nimic; ba, dimpotrivă,
Îţi fur mereu din raze, în chip ne’ngăduit
Să-mi încălzesc o muză rămasă costelivă,
Ce nu şi-a pus pe frunte un nimb făgăduit…
Dar nu-s nici un uşarnic deprins cu huiduială,
Să-ţi vând poemul şi-apoi un geniu să mă crez;
Delirul meu e-n casă; în lume-s cu sfială,
Cu versurile mele întâi mă flagelez.
Dar cum? Valeţi ignobili au har să te dezbrace?
S-atingă aşternutul cu laba lor de rând?
Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace
Să te feresc de-a pururi de orice ochi şi gând!…

De ce nu pot fi Zeus, stăpân pe slăvi? Acolo
Te-aş lua, eternităţii să fii un nou Apollo!

* CCXXVII

Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!
Când stau linguşitorii în jurul tău ca roiul,
Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.
Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;
La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,
Faci spaţiul de aur, faci primăvară timpul,
În zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii…
Potrivnicele gaşce te sfâşie în două,
De-o parte, ura oarbă, de alta adulare…
Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă…
Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?

C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire…
…Întoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!

* CCXXVIII

Nimica nu atinge iubirea mea curată.
Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată…
Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.
Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori…
Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Şi-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori…
Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
Cu alte constelaţii de dragoste… Orbită.
Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte…

Atunci, în creatorul vârtej al poeziei
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei.

* CCXIX

Nu-ţi spun nici adio: cum n-ai mai exista…
Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine…
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine…
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşa de păr când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor…
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
– Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene –
Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri…
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

* CCXXX

Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
În care nu rămâne nimic din ce-a trecut,
C-am şters chip, umeri, braţe întinse să mă prindă,
Şi negrii ei luceferi de dincolo de lut…
Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalenă, odihnitori de Christ…
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist…
Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Şi-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea…

Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi şoptiri,
Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri…

* CCXXXI

Mai legăna tristetea doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite…
Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite…
Şi alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate…
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis… În iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate…
Şi nu ştiai de-i suflet, ori luna, sau un peşte
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine…
…Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!

Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,
Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.

* CCXXXII

Tu nu eşti în iubire decât un trântor, care,
Trândav, te îmbuibi cu miere de-a gata adunată;
Tu nu ştii chin, durere, caliciile amare
De unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.
Tu zbori atât : doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntă
Spre cer te-mpinge sexul, nu marele azur…
Ca iar să cazi in tină şi aripa ta ciuntă
S-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;
Din dragostea curată tu faci vinovăţie,
Îmbrăţişarea dragă o schimbi într-un păcat,
Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvie
Îţi împlineşti cunună pe capul neplecat –
Nimb de amăgitoare, impură poezie…

Şi, ideală floare a iadului suprem,
Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.

* CCXXXIII

Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri… şi ştim pe
Ce formă ideală ne împlinim unirea;
Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,
Fireasca împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,
Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haină,
Şi slava ta suavă adânc de jos privesc…
Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,
Prieten morganatic, în ascuţiş c-o taină:
Sunt îngerul cu gheare demonice, anume
Să sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată…
Ştiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,
Dar cine te culege mă ia cu tine odată…

Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrăzneală.
În ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.

* CCXXXIV

Nu trâmbiţele slavei şi-a dragostei cimbale,
Ci vuietele mării în scoică de sonet,
Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,
Cu inima plecată pe el s-asculţi încet…
De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,
Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt…
Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanul
Şi spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.
Ţi-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,
Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:
Aicea orice vorbă închide o urgie
Şi fiece silabă e un ciclon de dor…

Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,
Citindu-le, tu nu simţi duh aprig de tempeste?

* CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura.
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup.
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg –
O veşnică-mbinare a două raze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe…zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne… Mă doare numai visul

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.
.
* CCXXXVI

De mult eu simt în tine o rece deşărtare:
Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ţi pierdute
Îmi spun, mai înainte să-mi zică gura:”du-te”…
Şi te goleşti de mine ca pentru o plecare…
E toamnă? Şi cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?
Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?
Dar n-asculta de şoapta feericei pierzări!
Pentru mirajul orei nu lepăda vecia!
Când Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine
Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte,
Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe…
Rămâi fără de teamă aicea, lângă mine.

În veci mai credincioasă ca soarele de sus
Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus.

* CCXXXVII

Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Şi, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii…
Şi-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.
Nu-i ţes nici mândru vâlnic – izvod cu chip de floare –
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
În pura-i goliciune – unica ei splendoare –
Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.
În toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:
Sub măsurate graţii, adâncul voluptăţii…
De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,
Asemenea zeiţei ieşită ideală
Din spasmele cu spumă ale eternităţii:

Ca altădată Paris, încununat de laur,
Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur…

* CCXXXVIII

Cu nobila Virtute nu ne culcăm… fugim:
Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim
– În taină cu nădejdea cândva s-o moştenim –
Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţiii, dăm lumină,
Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.
Dar demonul e-alături şi râde în surdină–
Mocirla cărnii noastre răsfrânge cer şi stele,
Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.
Împerechaţi pornirăm s-ajungem pân’ la ele,
Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi… Iubite, dă-mi gura… ne-necăm!

Necontenit viaţa are nevoie-n noi
De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.

* CCXXXIX

Bem pân’ la fund paharul… În drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare, subtilă îmbătare,
Fără de aburi, rece… o neagră exaltare
Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:
Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat…
Ci-mbrăţişarea noastră, oricât de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată
Şi paradisiacă a primului păcat.
În inimile noastre stă pacea nemuririi.
O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,
Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări
Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,

Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncim
Şi-n ghearele Satanei noi încă strălucim.

* CCXL

Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boală grea cu alta potrivnică s-alină;
Te uit… Uitarea numai de tine mi-este plină…
Şi depărtarea-i înc-un adaos la iubire.
Pentr-un răgaz de-o clipă ma-ncătuş nopţi de-a rândul,
Stau gata să te-năbuş… Când făr-a-mi da de ştire,
Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-ntoarce gândul
Să-ţi mai umeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene…
Şi te-ai întors: deodată cu fulgerul orbirii
Ţâşniră pe sub puntea arcatelor sprâncene
Scăpărător de-albastre şuvoaiele privirii.

Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângi
Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.

* CCXLI

Când n-o mai fi nici urma din noi în amintiri,
Cu spaima dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase:
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern,
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre,
Un osuar de patimi, năprasnice vertebre
C-un cap s-atingă cerul, cu celalt, în infern…
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;

Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

* CCXLII

Surâd? Obişnuinţă… Cred c-aş putea chiar râde:
Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?
Îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoană
E un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.
Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:
S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi…
Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?
Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?
Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,
M-aduce ca din groapă misterioasa sete…
Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,
Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge…

Zâmbesc? Obişnuinţa… Cred c-aş putea chiar râde:
Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă …la gâde

* CCXLIII

Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls…
În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nici o forţă săgeata nu mi-a smuls.
Îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume;
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,
Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume,
Se-nghesuie să intre întregul univers.
Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul,
Condeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie…
Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie.
„Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul?”

Frumoasă, tăinuită în straie de solie,
Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie…

* CCXLIV

Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitarea.
Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume,să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa, eu, bădăranul Will:
Nu am putut ajunge năpraznica-ţi mărire!
Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,
Să te cobor… jos… până-n adânca mea smerire…
De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,
De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.
Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…

Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta
Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.


Responses

  1. Si pe noi nu ne-a invatat cvasinimic la scoala despre Vasile Voiculescu.

  2. Cred ca domnul care v-a pus intrebarile va este un bun si un inteligent prieten. Cred ca inteles ca sunteti mult prea sensibila si vrea sa va caliti.
    Dar eu n-as fi de parerea unei sinceritati totale.

    Suna egoist, dar cel mai bun prieten al meu, cu toate prostiile pe care le face adesea, sunt eu insami. Singurul prieten pe care pot conta pana la capat. Si atunci cand ceva din viata mea nu merge, caut o alta preocupare, ca sa ma vindec.

    Voi citi sonetele mai tarziu, acum sunt inca sub impresia emisiunii de aseara. Ma bantuie frauda cu graul. Mi-a cazut fisa: statul roman in ultimii douazeci de ani nu a fost unul slab, bleg, ineficient. A prestat discret, dar constient in folosul „mafiei” care a jefuit Romania.

  3. Anti,
    Ac de cojocul tau putin mai incolo.
    Vad ca imparti invataturi, dar si reciproca e valabila.
    Ai noroc ca acu trebuie s-o zbughesc la oamenii cu sticla

  4. @antibibliotecaru
    Am senzatia ca esti un prieten bun (al NS) si ca ai dreptate.

  5. Dedicatie pentru Nicol si Eusebio!

  6. Pai inseamna ca nu intelegi versurile!Lasa tu „borcanele” si mai ales nucile:”Stayin’Alive!”
    Adica:nu te mai ascunde de viata!Valabil pentru amandoi!Si ce daca ai suferit din dragoste(fara Mircea Radu)?
    „Atunci într-o văpaie şi noi ne-nvăluim,
    Măcar ca licuricii să ardem cât trăim.”
    Asa ca dragul mieu preten,io zic ca nu am nemerit ca nuca!Tot pentru amandoi valabila!

  7. Ma da orgoliosi sunteti!
    Acum ai pus-o Eusebiule!Acum chiar ca daca Nicol castiga prezidentialele te-ai dat lui „seitan”!O sa sapi la canal „necredinciosule” pana o sa-i gasesti dintii lui Sinan-pasa la Calugareni!

  8. –Prietenia este inchisoarea sufletului de buna voie in trup strain. – Dimitrie Cantemir
    –Alaturi de un prieten adevarat este cu neputinta sa ajungi la neznadejde. – Honor de Balzac
    –Frecventarea prietenilor sa-ti fie ca o scoala si convorbirea cu ei, invatatura. Fa-ti din prietenul tau un invatator si uneste prin el foloasele intructiei cu placerea conversatiei. – Baltasar Gracian

  9. Cand nu mai am putere inchid ochii si realizez ca prietenii mei imi sunt energia mea.

  10. Fara sa ne dam seama, de multe ori uitam ca langa noi exista o persoana careia am putea sa-i impartasim gandurile noastre, o persoana dispusa sa se bucure alaturi de noi sau sa ne consoleze atunci cand suntem tristi. De asemenea, de multe ori uitam ca si noi, la randul nostru, reprezentam pentru cineva acelasi lucru. Uitam ca avem prieteni, uitam ca suntem prieteni. Ne cufundam in propriile ganduri si totusi atunci cand ne reamintim ca nu suntem singuri, problemelor ce pareau de nerezolvat li se contureaza o rezolvare, sentimentelor ce pareau sufocante li se gaseste alinare pentru simplul fapt ca ne dam seama ca avem pe cineva langa noi. Cineva spunea ca prietenii reperezinta a doua familie, familie in care dragostea este neconditionata, bucuriile se impartasesc, iar necazurile se injumatatesc intre prieteni pentru a putea fi suportate mai usor. Una din cele mai mari bucurii ale acestei vieti este prietenia si una din bucuriile prieteniei este de a avea cui incredinta o taina. Prietenia este poate faptul esential al vietii.

  11. Vrem sa iubim, sa fim iubiti. Si totusi, parca exista ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne da cu adevarat putere, ceva ce nu ne lasa sa ne descurajam, ceva ce ne da, pana la urma, aripi sa visam din nou. Sa fie acest lucru prietenia? Pentru fiecare dintre noi, prietenia inseamna ceva, fiecare ii da valente diferite. Si totusi, pentru cei mai multi, prietenia inseamna, de cele mai multe ori, TOTUL. Prietenia? Un cuvant ce greu poate fi explicat in cuvinte. Prietenia�exprimarea sincera si fara rezerve a gandurilor si simturilor tale in fata unei alte fapturi omenesti, sinceritate totala si dezinteresata in viata launtrica cea mai intima, ca o incercare de retraire in profunda simpatie a unei alte fiinte omenesti. Prietenia face sa nasca, hraneste si intretine cele mai frumoase sentimente de generozitate de care e capabila o inima omeneasca. Prietenie este cand persoana care ti-e alaturi accepta sa fie „acolo” pentru tine si la bine si la rau.

  12. Nicoleta Savin si Antibibliotecaru,
    Nu prea inteleg ce spuneti, de ce va certati, desi e clar va sunteti reciproc devotati – nu e traba mea, dar sunteti fascinanti.🙂 🙂 🙂

    Fii liniştit, nu a fost decât un mic teatru deoarece nu reuşeam să localizez un măgar care tot o deranja pe Nicoleta!
    Există jigodii pe net care contra unui salariu de mizerie împroaşcă cu lături şi noroi!
    😉

  13. Mersi Anti, rămân datoare! Acum am văzut cine este.

  14. Securistilor!!!!!!

  15. Intrati pe petieonline:
    Semnaturi „Scrisoare deschisă pentru Cezar Ivănescu”, pagina 1

  16. @ nicoletasavin& ANTI

    I PROTEST cu manie proletara ,in calitate de victima colaterala a operatiunii de intelligence..pe blogul C.B.P…!!Si o postare de-a mea a fost stearsa ,asa ,la kilogram.. 😆 Si nu era decat un indemn pacifist ,gen „make love not war ” 😆

  17. M-am executat bre!

  18. Eusebio,pe asta nici cateii nu-l asculta,d-apoi bucurestenii(era sa scriu miticii,firea-ar a naibii de tastatura!).

  19. @freddye:
    Promit eu ca nu se mai intampla!De azi inainte fiecare are libertate totala,nu ca inainte n-ar fi fost,dar de astazi e TOTALA!

  20. ISTORIA AȘA CUM NU O ȘTIM. DEPORTĂRILE BASARABENILOR: TRAGEDII DE FAMILIE ȘI ȚARĂ

    Un articol șocant, despre suferința provocată de bolșevici basarabenilor. Trebuie preluat și citit de cat mai multi romani…

    http://www.tribuna-basarabiei.ro/2010/06/istoria-asa-cum-nu-o-stim-deportarile.html

  21. Draga Nicol,

    Concluzia la ce ai postat si la „..Tacere”ce nu a fost spusa :

    -Tu ,nu te iubesti pe TINE!
    -Trebuie sa te iubesti pe tine,neconditionat,sa te accepti,asa cum esti!!,cu recunostinta pentru calitatile si defectele tale( nu inseamna egoism!).
    -Cand esti plina de iubire,oferi iubire,in mod neconditionat!!!!
    -CAND OFERI IUBIRE;PRIMESTI IUBIRE!!!!
    -Daca nu poti iubi ceva sau pe cineva, UITA!!!! SA NU URASTI!!!!!!
    -Ce oferi ,primesti!!
    -OFERA IUBIRE!!! fara incrancenare! si totul vine de la sine!(Lege Universala)..
    -IUBESTE-TE!!!
    -SA FII IUBITA!!!!

    Love&Peace

  22. Love&Peace si tie, Corco!
    „Ce oferi, primesti!” Pe bune?
    Tu chiar crezi ce afirmi? Adica nu ti s-a intamplat sa oferi incredere si sa primesti un cutit in spate? Nu? Bravo!
    Acu`: cred ca vorbiti prea mult si faceti prea putin. Ca de teoria chibritului amorezat avuram parte in toate timpurile si in toate pozitiile! Adicatelea: fapte nu vorbe! Ma scuzi ca intru cu labele in subiect…
    P.S. Sondajul dat de PNL. Impresii?

  23. 13 iunie…”Love&Peace”! Hehehe!

  24. >Maxim Daniela:
    Pot sa vin si eu cu Parazitii?

  25. Din nou,multumesc,Nicoleta.
    Din proprie experienta pot sa spun ca vei fi in stare sa iubesti atunci cand vei fi pregatita sa te accepti tu,cu bunele si relele tale.
    Si atunci,va putea veni si „acela”.Ca vei avea 50,60,80 de ani,chiar,nu conteaza.

  26. Tot Blaga spune:,,Ştiam din ianuarie 2009 de situaţia dificilă în care este România, dar nu am luat de atunci măsuri de austeritate.”

  27. >Ela:
    Ela draga, fetelor,
    Ich zic la voi: sa ridice doua degete cine nu e „pregatita” sa se accepte cu „bunele si relele” ei! Nimeni? Danke!
    ………
    Zici tu, Elo: „Si atunci,va putea veni si “acela”.Ca vei avea 50,60,80 de ani,chiar,nu conteaza.”
    Zic eu: Zau? Adicatelea sa nu fie nicio diferenta intre a savura capsuni cu sampanie si a face frectii la picioru` de lemn? Minunat de incantator….

  28. @ ghita1964

    merci pentru precizari ,dar amicul ANTI e mai imprevizibil ca o copita de cal bagata in turnesol 😆 Recunosc ca am pus botu” la galceava din poiana lu” Iocan ,mai ales ca d-na nicoletasavin incepuse sa faca memo la niste neimpliniri in plan personal si-mi parea rau ca aproape fusese obligata sa apeleze la asta.. Acuma,daca-i pace la fruntarii ,ii voi iubi pe amandoi…da-i rog sa nu se mai incurce ,iarasi in meandrele concretului.. Eu admir mersul unei femei cand urca pe piedestal ,nu cand coboara.. 😆

  29. >Anti
    Nici a mea! Hi, hi, hi!

  30. @ ANTI

    Batrane scarabeu iti dau dreptate .Oriunde ai pune teodolitul ,nu vezi orizontul din cauza muntilor de gunoaie.. A tunat bietul B.Franklin si i-a adunat.. Care-i faza cu ‘Noii Golani,bre Kadar ??”

  31. @ CORCO

    Mon DIEU ,tu predici preceptele crestine in jungla fiecaruia dintre noi ,acolo unde ne refugiem cand suntem muscati de coor..Sa iubesti ,sa ierti ,sa uiti ,sa-ti folosesti ambii obraji=one way tichet to paradise ..Cati dintre noi pot facea asta ,atata timp cat ne comportam ca niste stomacuri umblatoare ?? Na,ca mi-a scapat.. 😆

  32. @dobermann: ce sa-ti fac daca nu intelegi ceea ce a spus Nicoleta? Da-ti vine randul si tie…si mai vorbim.

  33. Deci asta este afirmatia facuta de V.Blaga!

  34. >Anti
    Vaaaaai…si sa ne pierdem curatenia sufleteasca? Ma inspaimanti!

  35. Bine v-am regasit pe toti!
    Bantui pe caldura asta la un client „avariat” de presa si de concurenta!
    Ar merita sa-l taxez cu spor de canicula…🙂🙂
    Cetii ce ati scris… Multam pentru interes…
    Freddye, mii de scuze, dar Anti e foarte neortodox cand vrea sa scoata intrusii din barlog.
    Mea culpa ca am dat curs scenetei, dar la sicanele de pe blog zau ca a meritat efortul…
    Promit sa nu mai fac…
    Pentru nebun nu pot promite nimic, sa promita el…🙂

  36. Anti,
    Vaz ca eu umblu prin focul de afara si tu ai „mancarici” de canicula.
    Pis, pis? Vezi daca ratacesti mult printre pisici?
    Eu mi-s Tigru de obicei, dar anul asta de doua ori: Anul Tigrului, luna Tigrului (Varsator)…
    Asa ca, pazea!🙂🙂🙂

    Te-as spurca, dar esti deja spurcat… auzi… institutia amantului…. fie acolo la tine, mie nu-mi face trebuinta…
    Daca sunt indragostita, oricum nu-ti spun…
    Sâc-sâc!

  37. Mamaaaaa ce de intrebari ….
    1. Nu-s institut de sondare a opiniei publice
    2-3. Intreaba-i pe ei… Intrebarile sunt retorice, de-a dreptul
    4. Nu-s nici DNA

    P.S. Canicula dauneaza mult libertatii de expresie… Cu gandirea e si mai greu. Cand oi ajunge la aer conditionat probabil ca neuronii mei vor face sinapse. Acu sunt tareeeeeeeee molesiti

  38. Anti, vezi ca la tine pe blog, daca vrei sa deschizi comentariile, iti da o eroare ciudata
    Asta e codul de eroare: bX-fk1q82

  39. dobermanneeeee!

    Era vb. de IUBIRE!!
    ..un sentiment…
    ..iubirea se simte..,se face…,se iubeste…!!!

  40. >Corco:
    „..iubirea se simte..,se face…,se iubeste…!!!”

    Ich zic la tine sa fim pragmatici! Sa facem!

    P.S. Sunt un dulau inacrit, nu ma lua in serios.

  41. ok!

  42. ….sa fim buni si sa ne iubim,neconditionat,pe noi insine (sa fim in armonie cu noi)!!..sa oferim ceea ce ne dorim pentru noi!!….
    LUMEA ,IN CARE TRAIM ,AR FI MAI BUNA!!!!
    Daca nu ar mai fi atata URA, AR FI ATAT DE MULTA IUBIRE!!!!

  43. >Corco,
    Daca n-ar mai fi ura, te-ai plictisi, crede-ma! Decat sa-ti creasca glicemia, mai bine sa-ti creasca adrenalina! Decat sa traiesti din iaurt, mai bine mori din tigare!

    P.S. Sunt un dobermann bun si ma iubesc neconditionat. OK?

  44. ..imi place tigara si nu se moare din asta!!!!

    OK! asa sa faci !..(„dulau inacrit „pe canicula dauneaza grav mediului!!)

  45. @Corco:
    Da sa fim buni si sa ne iubim!Bla,bla…si intre timp ASTIA pun biruri,taxe si fura tot ce mai exista-ntara asta!Nu!Sa fim „RAI” si sa nu-i mai lasam sa-si faca de cap!A fost de ajuns 20 de ani!
    JOS CU EI!

  46. Ohoho, Antiiiiii,
    Potoleste-te, asta nu-i blog XXX…
    In curte la tine cu sexul, ca vad ca numai la asta ti-e gandul!

  47. @ Nicoletasavin

    –ANTI si cu mine am citit” Sita lui MAMONA” ,in mod sigur..Pe amandoi ne-a marcat scena in care EL si DANSA fac amor pe o creanga de copac ,la minus 20 de grade..[amor dupa mazariche]
    –Merci pentru promisiune..Esti o dulce..Voi ramane cavaler in continuare…

  48. nu cauta pe desteptul pamantului,nici pe frumosul pamantului pentru ca nu exista,e doar o iluzie
    Gaseste un barbat sincer,devotat,harnic.tacut si bun la pat
    Este barbatul ancestral

  49. […] nicoletasavin пишет: Aş putea fi zgârcită, să fac o arcă a lui Voiculescu şi să postez un sonet pe zi. Dar aş strica un templu cu o arhitectură interioară impecabilă. Aşa că voi publica toată cartea. Toate cele 90 de sonete. Cu riscul de a vi se părea prea … […]

  50. […] In Evanghelia dupa Luca (10:18) cuvintele lui Iisus sunt: “Si am vazut pe satana ca un fulger cazand din ceruri”, in traducerea din aramaica vorbita la acea vreme “fulger” e echivalent cu “baraq”, iar “din ceruri” ar fi “o bamah”, cu alte cuvinte, fulgerul din ceruri cazut pe pamant e “baraq o bamah”, adica acel satana la care face referire Mantuitorul. In plus poti citi: http://extrememetalnight.wordpress.com/2011/05/08/interviu-cu-sorin-serban-de-la-apocaliptic/ Citeste si aici: https://nicoletasavin.wordpress.com/2010/06/10/raspuns-la-un-incredibil-test-de-sinceritate/ […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: