“Există ceva mai rău decât oamenii răi: indiferenţa oamenilor buni”, îmi spunea cineva astăzi, într-un text trimis pe mail.
Câteva minute am reflectat la spusele amicei mele. O primă nuanţă. De fapt, sunt oameni cu suflet bun sau oameni cu suflet rău. Dar, pentru uşurinţa argumentaţiei, voi rămâne la sintagmele om bun/om rău.
I-am răspuns că vremea oamenilor buni n-a trecut, nu stă să vină, ci ESTE. Mereu.
Că ei, oamenii buni, mulţi sau puţini, Dumnezeu ştie, nu pot fi indiferenţi. Pot, cel mult, doar să pară aşa.

“Fenixul roşu”, o incendiară carte despre KGB, a apărut în 1995, la “Editions du Rocher” (Monaco). A fost tradusă în 1996 de către editura „Agni”, dar a trecut ca şi neobservată în România.
„Fenixul Roşu” afirmă că Occidentul a fost înşelat de către Rusia (prin KGB) cu bună ştiinţă, programatic, din prima clipă de concepţie a perestroikăi şi până în prezent.
Că „naivul” Occident s-a lăsat înşelat. Ştie el de ce.
Că după modelul desenat de Iuri Andropov pentru salvarea şi legitimarea prin alegeri libere a efectivelor KGB şi a nomenclaturii PCUS (în această ordine) au acţionat toate serviciile secrete din spatele Cortinei de Fier. Implicit şi din România.
Că eternul KGB, prin puii lui rebotezaţi, este „adevăratul stăpân al Rusiei”, „puterea de deasupra puterilor”.
Că infrastructurile KGB din fostul bloc comunist şi, în special, din Occident, nu vor putea fi descoperite şi anihilate prea curând.
Că generalii acoperiţi sau, chiar, descoperiţi, ai Rusiei o conduc, la toate palierele.

Ce-o fi, oare, Securitatea română, prin urmaşii ei actuali? Câţi dintre se joacă de-a politicienii, de-a demnitarii, de-a oamenii de afaceri, de-a bancherii, de-a mogulii, de-a jurnaliştii, de-a prelaţii, de-a masonii?
„Fenixul roşu” nu ne spune. El deconspiră mamutul rus, dar noi nu suntem deloc proşti şi putem să ne explicăm mult mai uşor toată nebunia care durează de 20 de ani în România.

Circulă în blogosferă şi printre jurnalişti informaţia că aş negocia cu Cornel Nistorescu postul de redactor şef  la “Cotidianul”.

Nu am vorbit cu Cornel Nistorescu din decembrie 2008.  Aşadar, nu negociez nimic.

Editura Eikon din Cluj reeditează “Inteligenţa materiei”, splendida carte a profesorului Dumitru Constantin-Dulcan. Publicată în 1981, “Inteligenţa materiei” a devenit motiv de prigoană pentru autor un an mai târziu, în timpul scandalului “Meditaţia transcedentală”: reputatul neurolog şi psihiatru a fost la un pas de arestare, iar cartea a fost cercetată cu lupa de trei comisii pentru a-i fi depistate “ereziile”. Intrată pe “lista neagră” a zbirilor comunişti, “Inteligenţa materiei” a fost reabilitată, dacă pot spune aşa, 11 ani mai târziu, în 1992, când a fost distinsă cu premiul pentru filosofie “Vasile Conta” al Academiei Române.

Mi-ar fi foarte greu să aleg un capitol din care să citez, aproape mi se pare că aş nedreptăţi un tot atât de consistent pentru a extrage o felie. Asta deşi felia ar putea da seamă cu succes pentru întreg. Din acest motiv am ales să redau aici prologul cărţii, text citat de Dumitru Constantin Dulcan, cu acordul autoarei Jeannine Fontaine, din lucrarea “La medecine du corps energetique”. Textul reproduce scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată preşedintelui SUA, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământuri.

“Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.

Într-o lume aproape indecent de laică, uităm adesea de voia Domnului. Nu-i o voie arbitrară, capricioasă sau nedreaptă, ci una în armonie cu legile Universului, “precum în cer, aşa şi pe pământ”.
De răsplata sau pedeapsa lui Dumnezeu nu scapă nimeni, deşi ne încăpăţânăm să credem că binele sau răul sunt lumeşti şi strict demarcate.
Loc de întâmplare nu prea este în logica impecabilă a Domnului. Culegem doar ce am sădit şi am îngrijit. În fiecare clipă avem o lecţie de deprins, dar rar înţelegem asta.
Deşi Dumnezeu e iubire necondiţionată pentru întreaga creaţie, noi, pământenii, iubim rar şi condiţionat. Vrem “ceva” la schimb. Ne permitem luxul de a avea duşmani, de a-i urî şi de a le face rău. Ne permitem să judecăm, să invidiem, să ne simţim superiori, să ne dispreţuim semenii, deşi fiecare are loc şi rost sub soare.
“Fii un bun creştin, nu judeca ca să nu fii judecat”, le-aş spune tuturor celor tentaţi să pună etichete, să le menţină (uitând că nici o fiinţă nu stă pe loc, ci evoluează sau involuează), să nu respecte libertatea, opţiunile sau sentimentele celor din jur.
Nu de alta, dar singurul care poate da şi lua, care poate ierta şi pedepsi este Dumnezeu. Noi suntem mici pitici şi nu suntem în stare să dăm viaţă măcar unei bacterii. Dar o ucidem…
Dacă nu mă credeţi, citiţi ce scria Nicolae Steinhardt, evreul creştinat în închisoare.
 
Jurnalul fericirii

de Nicolae Steinhardt

“8 August 1964

Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas… Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti

Dinu Patriciu a “scăpat” România de Rompetrol. Preţul tranzacţiei cu KazMunayGas (KMG) pentru ultimul pachet, de 25% , din acţiunile Rompetrol a fost trecut sub tăcere. Presa românească spune că suma plătită de compania din Kazahstan ar fi fost de 100-150 milioane euro. Dinu Patriciu susţine, printre altele, că are nevoie de “timp şi atenţie” pentru afaceri de criză: “Decizia mea de vânzare a participaţiei în Rompetrol Group (TRG) face parte dintr-o strategie de business mai largă. Intenţionez în continuare să îmi concentrez eforturile în trei sectoare principale:piaţa imobiliară europeană, mass media şi un număr de alte proiecte importante din zona sectorului energetic. Mediul actual economic şi financiar global oferă oportunităţi excepţionale pentru investitori cu lichidităţi majore iar eu sunt implicat activ în dezvoltarea unui număr de proiecte noi care necesită un nivel maxim de timp şi atenţie din partea mea”. 
Magnatul liberal ne roagă să nu fim melancolici sau să plângem după Rompetrol: ”Am certitudinea că acţionarul KMG împărtăşeşte pe deplin angajamentul şi încrederea mea în viitorul Rompetrol care este o companie extraordinară de care fiecare român poate să fie mândru”.
Nu fiţi trişti că lipsesc virgulele sau că exprimarea lasă de dorit în comunicatul de presă al lui Dinu Patriciu. Simple neglijenţe de redactare. Un lucru este cert, fără de virgule: din vânzarea pe etape a Rompetrol, statul român n-a câştigat nici măcar taxele notariale, care au intrat în buzunare olandeze sau elveţiene. Putem fi mândri de compania KazMunayGas, deţinută integral de statul Kazahstan, la bunăstarea căreia vom cotiza cu spor.
Cine a cumpărat, de fapt, Rompetrol, cine l-a vândut, cum s-au împărţit banii, cui revine revine controlul putem bănui, dar nu putem proba.
Până să se pronunţe definitiv şi irevocabil o instanţă de judecată, toate operaţiunile postdecembriste ale Rompetrol sunt legale. Sunt, însă, şi morale? Cui îi mai pasă de (i)moralitate  în România?
“Să trăieşti bine”, Rompetrol! Chiar sub ocupaţie kazahă.
Cât despre Dinu Patriciu, pe 6 septembrie 2007 scriam că ar fi melancolic. Cum mai este acum, nu ştiu…

Melancolicul Patriciu

de Nicoleta Savin

România liberă, 6 septembrie 2007

Dinu Patriciu – devenit cel mai bogat român prin vânzarea Rompetrol – e trist precum un copil care a pierdut cea mai dragă jucărie. Ne-a povestit versiunea romanţată a companiei de PR despre tranzacţia secolului, dar s-a văzut clar că nu crede în ceea ce spune. Sau că ştie ceva ce-i umbreşte bucuria, iar acel ceva nu va putea fi ascuns foarte multă vreme.

Neasumându-mi veridicitatea conţinutului – deşi simt că fata asta nu minte – postez un apel disperat, primit ca mesaj. Contactaţi-o, de vă stă în putinţă, transmiteţi apelul prietenilor şi cunoştinţelor, pe mail, pe mess, pe bloguri sau cum veţi crede de cuviinţă. Adelina merită o şansă.

Submitted on 25/06/2009 at 9:48am
NUMELE MEU ESTE ADELINA AVRAMESCU, AM 23 DE ANI SI SUNT DIN LUGOJ. VA ROG DIN TOT SUFLETUL SA-MI PUBLICATI MESAJUL BE BLOG. AM NEVOIE DE AJUTOR. BLOGUL MEU ESTE
http://adelinaavramescu.wordpress.com
ACOLO AM POSTAT ADRESELE ZIARELOR CARE AU PUBLICAT ARTICOLE DESPRE MINE. VA MULTUMESC.

Pana in 2001 eram ca oricare adolescenta: fericita, vioaie, activa, plina de sperante. Cel mai mare vis al meu era sa termin liceul si sa urmez cursurile Facultatii de Educatie Fizica. Acum la 23 de ani, totul s-a naruit. Nici nu mai indraznesc sa sper. Soarta a fost dura cu mine, lasandu-mi viitorul in mainile celor cu suflet mare, la indurarea lor.
In urma cu opt ani, am fost diagnosticata cu o boala mai ciudata, lupus eritematos sistemic. Ce parea la inceput doar rutina medicala s-a dovedit a fi mai tarziu un calvar. Am fost internata in multe spitale din judetul Timis. Din 2002, a inceput lupta cu destinul. Atunci am fost cu mama la un medic specialist de la Spitalul Colentina din Bucuresti. Din nefericire a trebuit ca tocmai eu sa fiu subiectul unei erori medicale. Specialistul mi-a dat un tratament mult prea puternic pentru varsta si greutatea mea. Aveam 17 ani si 45 de kg. Iar tratamentul care consta in injectii, perfuzii si altele, continea doze mult prea mari de medicamente. Nici macar nu mi-au spus ca unul dintre medicamente era din categoria citostaticelor. Niciodata, pe tot parcursul terapiei, nu mi s-a spus ca voi pierde calciu si ca oasele vor fi afectate. Prin urmare, nu mi s-a prescris niciun supliment mineral sau vitamine. Tratamentul a fost atat de puternic, ca dupa trei luni am ajuns sa nu mai pot merge. Dupa o multime de alte analize, am aflat ca am osteoporoza cortizonica severa si rei fracturi la coloana.
Mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte suferinta ingrozitoare prin care am trecut. Cateva luni bune am fost nevoita sa stau in pat, fara sa ma pot misca. Toate visele mele s-au spulberat din cauza acelui tratament gresit. Ce vina aveam eu? Dintotdeauna am fost pasionata de sport si ma vedeam urmandu-mi acest vis. Eram o persoana foarte vioaie, practicam atletism, inot, mergeam in fiecare zi cu bicicleta, iar acum sunt nevoita sa-mi petrec timpul intr-un scaun cu rotile. In schimb am primit o palma de la viata, din cauza unei erori medicale. Cine imi da inapoi toti anii de chin? Cine imi poate umple golul din inima si alina durerea? Port corset medicinal de ani de zile, fie iarna, fie vara. Pot sa merg uneori, dar obosesc foarte repede din cauza celor cinci fracturi la coloana, pe care le am astazi. E cumplit.
Si mai dureros e faptul ca stiu ca am o sansa sa-mi recapat sanatatea pierduta in urma cu multi ani. Pot fi operata la coloana vertebrala, la o clinica din Viena. Numai ca sunt mult prea mari costurile operatiei. As avea nevoie de vreo 30.000 de euro, suma pe care mi-e imposibil s-o obtin numai cu ajutorul familiei. Sunt disperata, pentru ca sunt tanara si pot fi inca de folos lumii. Nu vreau sa-mi traiesc viata inutil.
Daca fiecare dintre voi, cei care cititi aceste randuri, ati contribui cu cate putin la vindecarea mea, va promit sa nu regretati investitia. Nu mai vreau sa plang de durere si nici sa depind de ajutorul celorlalti.
Numai voi ma puteti pune pe picioare.
Am deschise doua conturi pe numele mamei mele, Avramescu Felicia. Banca BRD-GSG, Sucursala Lugoj.
Cont in lei – RO80BRDE360SV66440233600
Cont in euro – RO72BRDE360SV59226503600

Cineva m-a întrebat dacă vreau să am dreptate sau dacă vreau să fiu fericită. N-am putut răspunde.
Formularea fericire sau dreptate m-a paralizat. Nici acum nu înţeleg ce legătură au dreptatea şi fericirea, de ce iscoditorul meu interlocutor crede că ele se exclud una pe cealaltă sau dacă asocierea aceasta bizară era valabilă doar pentru mine.
E ipocrit cel care afirmă că doreşte să fie nefericit, deşi

Mi-am propus să ignor politica în această campanie. Şi era cât pe ce să-mi iasă. O băbuţă m-a deturnat de la onorabila mea intenţie. Undeva, într-un sat de munte, o femeie de 74 de ani mi-a reamintit ce bine funcţionează instinctul românilor. Cum distinge omul de la ţară între minciună şi adevăr. Cum ştie el să fie tolerant cu greşelile fără de intenţie şi intransigent cu cei care încearcă să-l tragă pe sfoară. Şi în final, cum bunul simţ al omului cu o clasă mai mult ca trenul, dar nepervertit, reuşeşte o analiză politică pentru care înţelepţii neamului ar roşi de invidie.

Tuşa Veturia nu pare a obosi niciodată. Cât îi soarele pe cer roboteşte prin gospodărie. La lăsarea nopţii îşi pune ochelarii pe nas şi îşi ia în primire telecomanda.

De ce nu suntem în stare să ne preţuim valorile cât timp sunt în viaţă?

Şi dacă noi suntem fii risipitori, a existat vreun program al Ministerului Culturii care să ne îndemne să-i respectăm cum se cuvine pe contemporanii atinşi de aripa lui Dumnezeu? Este patrimoniul – nu că s-ar face mare lucru şi pentru acesta – mai presus decât oamenii? Dacă aveţi răbdarea să ascultaţi cele cinci părţi ale concertului lui Tudor Gheorghe, veţi avea un exemplu viu de ingratitudine faţă de un mare artist. Iar ca Tudor Gheorghe sunt mulţi…

Să le mulţumim valorilor româneşti cât timp sunt între noi, nu atunci când sunt pe copârşeu. Metode sunt, de costat nu costă mult, dar e nevoie de voinţă – de data aceasta nu doar politică – de a recunoaşte, vorba lui Ţuţea, că Ion Iliescu nu este egal cu Kant… Aţi văzut vreun formator de opinie care, măcar odată pe săptămână, să promoveze o valoare reală? Vă asigur că vă ajung degetele de la o mână să-i număraţi pe cei dispuşi să se plece în faţa unei personalităţi. Ştiţi, cu siguranţă, de ce…