Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat în Ministerul Economiei în primul guvern Tăriceanu, actual director al grupului de firme InterAgro, este cercetat – alături de magnatul Ioan Niculae şi alte 39 de persoane – în dosarul gazelor naturale sub acuzaţiile de complot şi subminare a economiei naţionale.
Impus în cabinetul Tăriceanu la insistenţele lui Dan Voiculescu, Alesandru a fost destituit după opt luni pentru semnarea unui memorandum prin care gruparea rusă de la Alro Slatina primea energie electrică de la Nuclearelectrica. Prietenii de la Alro, suspicios de generoşi, i-au dat firmei de familie a lui Alesandru 30% din acţiunile Conef Gaz, una dintre cele două firme intermediare prin care Gazprom exportă gaze în România în perioada 2010-2030. Continuareaaici.
“Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, când e cazul) între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“.
Domnul Stângă gândeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sunt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sunt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac câţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el.
Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sunt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea până la identificare. Transformi diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere.
Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei.
În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel dintâi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său. La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, Citeşte mai departe…
Am un arhanghel (uneori) acasă. Se numeşte şi Mihail. E greu de înţeles. E greu de iubit. Mască şi oglindă. Oglindă şi mască. Nimic nu este ceea ce pare…
După cum aţi putut observa, sunt o prezenţă discretă. Sau o absenţă indiscretă. Dar sunt. Secunde, minute, ceasuri, zile, luni, ani, cu bune şi rele, fără dispense sau edulcorări. Deseori tac. Râd când sunt fericită. Mai şi plâng, când mă lasă nervii. Cel mai adesea zâmbesc. Sau surâd. Cum vă place. Fiindcă ştiu.
Ştiu ce e în spatele măştii, dacă şi când şi de cine poate fi scoasă. Dacă oglinda e plană, când devine convexă sau concavă, cum e cu unghiul de reflexie şi cu acela de incidenţă. Ştiu (aproape) toate feţele, ştiu cum se dozează lumina şi întunericul. Ştiu că întunericul este cel mai des înainte de ivirea zorilor. Ştiu că întunericul este (doar) absenţa luminii, aşa cum tot ce e rău este (doar) absenţa iubirii. Iar iubirea vine numai când vrea ea. Când te atinge aripa lui Dumnezeu.
Ştiu că totul este chestiune de prezenţă sau de absenţă a iubirii. Că iubirea care aduce pacea implică (şi) arta de a umple ce lipseşte şi de a goli ceea ce prisoseşte. Că oamenii pot povesti oricând ce s-a petrecut înafară, dar niciodată nu pot reda în cuvinte ce s-a transformat înăuntru. Că tocmai cuvintele ucid şi salvatoare este fapta, experienţa nemijlocită. Şi, mai ales, ştiu că transformarea nu se poate declanşa, controla sau opri, aşa cum, trufaşi, credem adesea. Că aproape tot ceea ce ne răneşte ne şi vindecă, după rânduiala tainică a Domnului. Ştiu că iubirea nu trebuie să ofere sau să ceară ceva în schimb, ci doar să se manifeste.
Îi mulţumesc Arhanghelului meu că mi-a dat prilejul să ştiu, să mă înţelepţesc. Că a funcţionat ca un turnesol, obligându-mă să mă (re)descopăr. Mă uitasem, undeva, în rutină. N-a fost simplu. Cuvântul “ştiu” – care poate că pe unii îi scoate din minţi – a fost plătit cu asupra de măsură. Ştiu, dar cunoaşterea n-a venit lin, doar cu bune, ci şi cu rele. Cu lacrimi, cu sânge, cu umilinţe, cu sacrificii, cu privaţiuni, cu multă muncă. N-a venit genetic, nu mi s-a cuvenit, nu am avut revelaţii. Semne avem cu toţii, dar câţi le citim corect tâlcurile? Le interpretăm cum ne convine, nu cum sunt, de fapt. E mai simplu să nu ai nimic şi să vrei să crezi că ai totul, aşa cum e seducător să ai totul şi să te vaiţi că nu ai nimic. Între aceste ipocrizii extreme şi nuanţele lor - fiecare ştie în suflet adevărul – tocmai totul se pierde…
Să-mi trăieşti ani mulţi, Arhanghele! Şi să ai tăria să povesteşti – când va veni vremea - basmul real despre turnesolul tău!
Motto: Barack Obama: “Faceţi să vă funcţioneze justiţia, ce aud la firmele americane despre România este legat de justiţie.”
Democraţia nu e posibilă în absenţa statului de drept. Statul de drept nu există fără justiţie şi fără separarea acestei puteri de celelalte. Justiţia e de neconceput fără instanţa ei supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rolul instanţei supreme(continuarea pe evz.ro)
Probabil că n-am văzut moartea dându-ne târcoale ca să preţuim timpul pe care-l avem de trăit. Simplul fapt că iubim alţi oameni nu înseamnă că trebuie să trebuie să trăim după regulile lor, după scara lor de valori. Ei ştiu ce vor, sunt pragmatici şi nu se pliază după valorile şi visele noastre, ci şi le îndeplinesc pe cele proprii. Cu sau fără noi. Principala misiune a fiecăruia în viaţa pământească este să-şi asculte şi să-şi urmeze sufletul, nu inima sau raţiunea. Iubim cu adevărat când îl lăsăm pe ceilalţi să fie ei, ceilalţi ne iubesc cu adevărat atunci când ne lasă să fim noi. Orice condiţionare, orice alterare, orice confruntare pe tema a ce are voie să fie/să facă/să gândească celălalt înseamnă orice, dar nu e iubire.
Mulţumesc, Steve Jobs! Eu, una, n-am văzut acest clip degeaba. Cu siguranţă, voi trăi altfel.
P.S. “Stay hungry, stay foolish!” este tradus în clip cu “fiţi curioşi, fiţi îndrăzneţi!”. Mie una îmi place mai mult versiunea “Rămâneţi (fiţi) flămânzi, rămâneţi (fiţi) naivi!” Chiar dacă, doar aparent, îndemnul nu e “constructiv”, eu cred că asta a vrut să spună Jobs: Rămâneţi flămânzi, rămâneţi naivi!”
Nu prea credea în îngeri… … mulţi au căzut, prea mulţi… Nici în demoni… … nu-s destul de negri…
Zâmbea rareori lumii de afară. Păşea în şoapte pe care le dorea tăceri…
S-a dus…
Am găsit doar un trup nevolnic Lăuntrul a pus un zid de miasme între noi
Milioane de cuvinte nerostite plâng acum
- Noi am rămas doar gânduri - E vinovată, nu şi-a purtat Crucea! - Noi n-am ajuns să fim - Ne-a numit iubire şi ne-a lăsat aici, în colivie - La întâlnirea cu Dumnezeu îi va fi tare greu fără noi!
Ştia că va pleca. Trăsese cu ochiul în Cartea Vieţii. Dar nu le-a eliberat din colivie… A vrut, dar n-a mai găsit cheia…
În dimineaţa când a văzut aripile pe pat a înţeles că a venit momentul.
Neliniştea i s-a ţesut prin carne Şi a destrămat-o seninul.
- E mai bine să fii răstignit pe pământ? - La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile? - Dumnezeu e Iubire? - Cum pun aripi unui suflet? - Ce mult m-am iubit…
Îngerul păzitor i-a mângâiat ultima lacrimă şi i-a aşezat aripile.
- Nu le vreau! - Mă descurc singură. - Am de ispăşit…
Le-a dat jos şi a pornit să urce lungul drum al întunericului spre lumină.
P.S. Am încercat să vă povestesc ceva despre mama mea soacră, Ecaterina. Sigur am fost subiectivă, dar aşa am simţit. Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească în pace!
Nu am obiceiul să anunţ emisiunile la care particip, dar fac o excepţie.
În această seară, de la ora 21.00, pe B1, preşedintele Traian Băsescu este invitatul lui Ion Cristoiu. De la 21.50, împreună cu alţi invitaţi (nu-i ştiu, că vi i-aş enumera) vom comenta zicerile preşedintelui.
Sper să nu-mi dezamagesc nici fanii, nici duşmanii!
Peste 6 luni voi aniversa jumătate de secol. Mai mult decât o jumătate de viaţă, că suta de ani nu-i dată omului decât foarte rar. Şi la cum am ars în viaţă, e puţin probabil să sar de 70 de ani…
Dacă ar fi să definesc cu un singur cuvânt aceşti ani, nu mi-ar fi deloc greu. MUNCA a fost cuvântul cheie. Am muncit cu plăcere, cu entuziasm, chiar, fără plictis, fără rutină, 10-12-14-16 ore pe zi, sau mai mult, fără sincope, fără proteste, fără invidii pentru cei care, nepresaţi de ziua de mâine, îşi puteau construi ziua de poimâine sau pe cea de apoi.
Puţinul timp liber rămas l-am împărţit între cărţi, familie, prieteni, O viaţă cu o singură zi liberă pe săptămână, în care nu ştiam ce să fac mai întâi. Pe vremea lui Ceauşescu aveam, ca tot românul, duminica liberă, în democraţia şchioapă ce i-a urmat, sâmbăta i-a luat locul, fiindcă duminica se făcea ziarul de luni.
Comentarii recente