Postat de: nicoletasavin | 20/12/2008

Îndrăgostitul Ursachi

L-am cunoscut pe Maestrul Ursachi în 1990. Avea 49 de ani. Despre epoca tinereţilor sale vorbea adesea. Dar nu despre el. Graţie lui Nichita Danilov, în 2004, puţin după trecerea în altă dimensiune a lui Mihai Ursachi, câteva dintre epistolele adresate Doamnei vieţii sale, Ana Cojan, au devenit publice. Orice gen de apreciere mi se pare de prisos. Vă las să-l descoperiţi singuri pe ÎNDRĂGOSTITUL  Ursachi… MERITĂ!

Inedit: Mihai Ursachi – Scrisori pe frunze de arţar

de Nichita Danilov

(grupaj apărut în România Literară în septembrie 2004)

Pe 10 septembrie s-au împlinit şase luni de la dispariţia poetului Mihai Ursachi.

Timpul scurs de atunci, măsurat – cum spune poetul – în „pustietatea de piatră” a eternităţii, nu reprezintă, desigur, nimic. Acelaşi timp măsurat însă în clipe terestre chiar de „degetele de mumie” ale „unui biet orb” pare să cuprindă nu o jumătate de an, ci o jumătate de secol.

Ritmul trepidant al vieţii noastre cotidiene nu lasă prea mult loc aducerilor aminte. Probabil că Mihai Ursachi, ducînd pe „umăr un crin ca pe o puşcă”, a meditat de multe ori la relativitatea şi fragilitatea „eternităţii”: „O, slăbiciune, numele tău este artă!” exclama el.

Vremea, cum spune poetul într-un celebru autoportret, nu i s-a părut a fi pe măsura uneltelor sale modeste. El însuşi s-a considerat a fi „ridicol şi slab” nu atît pentru poezia pe care a scris-o, ci pentru „tîrzia oră” în care i-a fost dat să se nască.

Unii, care l-au cunoscut la maturitate, au văzut în această slăbiciune cabotinism. Alţii cinism şi goliciune lăuntrică. Mărturisesc că eu însumi, în anii tinereţii, i-am adus reproşuri în acest sens, văzîndu-l ca pe un personaj teatral, livresc, desprins parcă dintr-un vodevil. Cu strîngere de inimă îmi reamintesc scena cînd după o preumblare prin Piaţa Unirii făcută cu Ursachi şi Liviu Antonesei, iritat de aerul său aristocratic, mi-am apropiat la un moment dat urechea de pieptul magistrului şi bătînd cu degetul arătător în coastele din partea stîngă, am exclamat: „sună a gol!” Se pare că gestul meu teribilist i-a provocat o mare durere poetului, care, la un pahar de bere băut la barul Traian, i-a spus lui Liviu Antonesei: „Am încălzit la sînu-mi un pumnal…” Mi-am făcut deseori mustrări de conştiinţă pentru ieşirea mea. Ea s-a datorat în parte lipsei de comunicare şi a automatismelor de care se folosea poetul pentru a nu se angaja în discuţii sterile. În ce mă priveşte, eram un înfocat, un rebel în stare să dau foc unui oraş întreg pentru cauza literară… Cunoscîndu-l mai bine de-a lungul anilor, mi-am dat seama că am greşit. Morga ursachiană ascundea în spatele ei un personaj fragil, de o mare sensibilitate sufletească.

Cum a fost în realitate Mihai Ursachi ne relevă corespondenţa sa din anii juneţii, cînd încă nu devenise poet de notorietate şi deci nu-şi arborase pe chip năframa de geniu. Portretul schiţat în scrisorile adresate d-nei Ana Cojan, care i-a fost iubită, soţie şi prietenă, dezvăluie un Mihai Ursachi romantic, naiv, copilăros, sentimental, deopotrivă senzual şi idealist, capabil să trăiască dragostea şi arta pînă la sacrificiul de sine. În interiorul său îşi dau mîna şi se dueleză Don Juan şi Don Quijote. Dar şi palidul prinţ Mîşkin din Idiotul şi Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă. Vînătorul şi victima sînt aceeaşi persoană: „O, Doamne, cu ură mă hăituiesc eu pe mine,/ ca pe-o vulpe-mpuţită, şi eu hăituitul/ îmi fug dinainte cu spaimă de moarte şi cu ruşine,/ şi eu, vînătorul, îşi pregăteşte cuţitul…” Proaspăt scăpat din închisorile comuniste, studentul Mihai Ursachi este un revoltat şi un exaltat. Probabil, în sinea lui, el dorea să dărîme comunismul şi în locul lui să instaureze un alt sistem idealist, inspirat din Republica lui Platon. Oraşul metafizic poartă amprenta acestor frămîntări: „Oraşul acesta e construit din idei? Fiecare din cărămizile sale e o noţiune…” Poetul locuieşte pe „bulevardul Terţiului Exclus, la demonstraţia nr. 77, silogismul Barbara, figura întîia”. Mîşkin se luptă cu Raskolnicov şi Don Juan cu Don Quijote. Înving cînd unul, cînd celălalt. De fapt, bătălia se dă de dragul bătăliei. Între un Ursachi robit simţurilor şi un Ursachi robit ideilor. Nu învinge nimeni. în momentul izbînzii, invingătorul devine învins, iar învinsul învingător. „Învinsum-am însumi” – este deviza sub care se desfăşoară donquijoteasca luptă cu sinele şi poezia. Indiferent dacă a locuit în Fundacul Dochia sau în Texas, sau pe Şoseaua Arcului, sau la conacul Doi Peri, poetului Mihai Ursachi şi-a găsit refugiu statornic pe Bulevardul Terţiului Exclus, într-o lume ideală, clădită din utopii, negînd cu obstinaţie (chiar cu înfumurare) realitatea lumii acesteia. Atît de mult a ars crezînd în aceste utopii, încît spre finalul vieţii, din cauza unor dezamăgiri profunde, i-au devenit la fel de indiferente viaţa, ca şi moartea.

L-am cunoscut în anii adolescenţei. De fapt, nu l-am cunoscut, ci l-am întîlnit. Nu ştiam că este poet. Şi nici nu ştiam că eu însumi voi scrie vreodată literatură. Aveam atunci cu totul altfel de preocupări. Mă duceam vara împreună cu doi-trei colegi să mă scald la Lacul Ciric. Stăteam în apropiere, în Podu de Fier. El, am aflat ceva mai tîrziu, la două aruncături de băţ: în mahalaua celestă Ţicău. Îl întîlneam aproape zilnic. Dimineaţa, dar şi seara, pe cărarea ce şerpuia prin pădure. Cîteodată îl vedeam singur. Dar de cele mai multe ori era însoţit de încă un tînăr, cu care semăna de altfel (amîndoi erau blonzi, înalţi, bronzaţi, atletici), – şi de o frumuseţe cu plete brune. Urcau sau coborau fericiţi pe cărarea abruptă, purtînd coroniţe împletite din flori de lămîiţă în jurul frunţilor de culoarea aramei. Mi se părea destul de bizar acest grup statuar în mişcare. Am început să-i chestionez pe băieţii din mahala – cărora nimic din ce se mişca în jur nu le scăpa din vedere – şi să-i întreb ce hram poartă cei trei tineri. N-a fost greu să aflu. Oprindu-mă la debarcader, i-am văzut pe cei doi tineri blonzi stînd tolăniţi în barca de salvamar în timp ce delicata frumuseţe brună – din plictiseală, mi-am zis – citea o carte de poezii. Pe moment, interesul meu faţă de grup a scăzut. Deci erau salvamari. Eu credeam că sînt cel puţin – privindu-i cum arată – halterofili sau aruncători cu discul. „Halterofilii” aveau totuşi un aer prea visător, prea romantic, iar pe cărarea pe care mergeam în urma lor, descopeream inscripţii ciudate, scrijelite pe pămîntul bătătorit, sau inscripţii făcute din ramuri, frunze şi flori. Ţin minte şi acum că am văzut scris pe cărare, ca de altfel şi pe arbori, cuvîntul Mihai şi cuvîntul Ana. Şi desigur, „te iubesc”, sau „adio”… Peste cîţiva ani, aveam să descopăr, cu totul întîmplător, deschizînd paginile revistei „Cronica”, identitatea unuia dintre ei: era vorba de Mihai Ursachi. Tînărul salvamar – pe care continuam să-l întîlnesc pe cărare – era şi poet. Pe celălalt „halterofil” l-am revăzut, după trei decenii, îmbrăcat în haine preoţeşti (venise din Elveţia, unde slujea la o biserică rusească) la înmormîntarea fratelui său Mihai. Stătea împietrit lîngă sicriul (pe care l-am asemuit cu o barcă), în apropiere de Ana.

Nu întîmplător am rememorat aceste scene. Scrisorile de dragoste de care am pomenit datează din acea perioadă. Unele s-au pierdut, fiind scrise, după cum mi-a mărturisit doamna Ana Cojan, pe frunze de arţar şi pe frunze de lotus. A fost o perioadă fastă şi extrem de prolifică pentru magistrul din Ţicău.

Corespondenţa ne dezvăluie, după cum am spus, portretul psihologic (poate chiar şi umoral) al tînărului şi visătorului Mihai Ursachi. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, scrisorile ne deschid alte unghiuri de înţelegere a liricii sale. Ele reprezintă magma din care s-au născut celebrele sale poezii din volumele Inel cu enigmă, Missa solemnis, Poemul de purpură sau chiar Nebunie şi lumină.

Am avut privilegiul, prin bunăvoinţa doamnei Ana Cojan, să citim o parte din epistolele ce i-au fost adresate. Corespondenţa este însă mai vastă, întinzîndu-se pe o perioadă de mai bine de 25 de ani, din 1964, cînd tînărul Mihai Ursachi a fost eliberat din închisorile comuniste, şi pînă în 1990, cînd poetul a revenit din exilul american.

În cele ce urmează, în memoria magistrului, dăm publicităţii cîteva dintre ele.

Nichita Danilov

Duminică,

20 noiembrie, ora 13

Prin geam se vede o agrafă albastră de cer, pană de păun….

Pentru Dumnezeu, totul a fost nebuneşte de dulce, afară de sentimentul de clandestinitate şi ilegalitate de care nu te puteai descotorosi.

Oh, mirosul trupului tău mă-nvăluie ca o apă, totul poartă urmele tale, mirosul tău mă îmbată. Sărut fiecare lucru pe care l-ai atins, îmi tăvălesc capul meu aprins în jîlţul verde…

Această nebunie e insuportabil de dulce şi fiecare clipă aş plăti-o cu focul etern.

Crede-mă totuşi că fabuloasa taină e de neînchipuit. Cu atît mai fantastic, cu cît mai greu şi din ce în ce mai greu de gustat. Fetiţă bună şi dragă, nu uita deliciul în clipa ce-i urmează, căci faci o erezie. Nu uita….

Prin geam se vede o agrafă albastră de cer, pană de păun…..

Ave, regina!

Ora 19

E frumos şi linişte aici, dar tu ai dreptate că nu trebuie să fim mereu împreună. Căci noi suntem harfe de vînt, în care sună capriciile neînţelese şi fine ale Cuiva. Să nu ne opunem, nici nu putem, ci într-o blândă uitare să trecem viaţa noastră ca un vis.

– Te uiţi acum la luna pură, adînc scufundată-n prăpastii de ceruri?

Iar eu privesc (a mia oară) un craniu vechi ce-l ţin în dulap dar m-am ferit să ţi-l arăt. E craniul unei femei ce pare a fi fost frumoasă şi mai demult o întîlneam în visuri.

Acum, urmărind liniile maxilarelor, formele cutiei craniene, simt cu oarecare groază că recunosc proporţiile chipului tău. Din ce în ce mai precis.  Şi bosa occipitală (mai sus de ceafă), pe care odată mi-ai arătat-o…

Nu fac literatură, Ani. Copii ce-am scris după ce-am aruncat craniul acela într-un perete şi s-a spart ca un ulcior de lut. Am regretat, e o piesă frumoasă şi după vreo oră de lucru am reuşit să-l remontez. Apoi şi-a reluat locul, pe raft, faţă-n faţă cu portretul meu de adolescent. Doar mandibula nu se mai poate monta. Fie, renunţ la ea.

Şi bosa occipitalului (mai jos de sutura lambdoidă) e sfărîmată. Nu se mai poate repara.

Aştept ceasul de linişti când voi invoca graţia puterilor secrete în scopul de a mi te face favorabilă.

Dilemă: dacă vreau să reuşesc, trebuie să nu-ţi expediez aceasta, dacă-ţi trimet aceasta, nu pot căpăta graţia; însă favoarea ta nu mi-i de folos dacă nu ştii ce gîndesc astăzi. Iar noi suntem harfe de vînt în care sună neînţelesele şi finele capricii ale Cuiva…

***

…Iar astăzi, Părintele meu m-a reînălţat în gloria cerului; şi în albastrul fericirii absolute, m-am regăsit în locul meu, netulburat şi egal numai sie-mi.

Durerile acelor vieţi – năluci gonind în Caldeea, Egipet, Sciţia, prin lumi de ghiaţă verde, atoluri de mărgean cu rodii şi izvoare – sărmane rătăciri, străine şi departe…

… Eram arcaş sălbatec, în codrii negri de la Miază-noapte. În verzile mătăsuri se aprinsese fragii, şi te-am găsit lîngă o apă ce curgea prin bolovani enormi de piatră înverzită… miros de ferigi şi de brad. Sărutul tău mi-a dat însă o boală grea, şi lînced, m-au luat rob, m-au biciuit şi am murit de sete…
– Într-o cetate bolnavă mă osteneam să scot din pietre diamante şi cercetam în taină după esenţa a cincea. Speculam tocmai asupra posibilităţilor de perfecţionare a arcului, când am primit o vizită defectuasă şi catastrofală…

…Un templu alb, iar îngerii cădelniţau mirosuri tămîiete de salcîm. Din pajijştea albastră venea o adiere amăruie şi toropitoare, eram inteligenţi, civilizaţi, o domnişoară puţin sofisticată, un tînăr interesant şi de succes.

Cînd dintr-o dată ţi se făcu rău, şi palidă şi ţeapănă ai început să vomiţi; din gura ta ieşea încet şi cu mişcări molîie, un şarpe cafeniu şi gros; tu mă priveai ţintă şi-n ochii castanii aveai un rîs putregăios, un fel de bale îţi năpădeau pe chip.

Şi s-a deschis o groapă de noapte, iar templu şi cununi şi lumînări s-au năruit în trîmbiţe şi hohotele îngerilor falşi – trimişi ai lui Satan…

…Iar lumea mea e o insulă rotundă ascunsă oricăror priviri; în mijloc e o stîncă goală din peretele căreia se lasă în chip de cascadă o pînză subţire de apă; îmbălsămat, eu zac de veacuri în spatele perdelei de-apururi curgătoare, un nufăr galben greu mi-apasă fruntea ca o stemă; în lumea mea totul e mort, doar apa vremii curge şi pare că nu curge…

***

Iaşi, duminică 3 iulie 1977

Scumpa şi iubita mea Ani,

În noaptea de ieri şi duminica de azi am înţeles definitiv (gîndul mi-a fost de altfel totdeauna prezent în conştiinţă) că e timpul să-ţi mai scriu, ca altă dinioară, o scrisoare.

E-o mare linişte aici, în acest Ţicău pe care atîta îl iubesc – cochilia mea – şi-i o mare pace în sufletul meu. Am sub ochi întîia ta scrisoare pe care am citit-o mereu în toţi aceşti ani („Je suis venue aupres de ta maison…”) aşa cum am în minte toate, absolut toate clipele noastre.

Nu-ţi voi reproşa niciodată slăbiciunea de a nu mă fi cunoscut de la-nceput; de fapt m-ai cunoscut şi n-ai crezut.

Dacă te-ai îndoit de dragostea mea, n-ai făcut decît să agravezi eroarea, dar de fapt nu te-ai îndoit cu adevărat. Eu am plătit cuvintele mele prin fapte esenţiale şi simbolice, în momentele capitale. Viaţa nu s-a sfîrşit încă; dacă vei avea putere, vei avea prilejul să-ţi dovedeşti ţie însăţi credinţa, şi că în spatele erorii e totuşi adevărul.

Sînt foarte senin şi împăcat, eliberat de orice teamă, dorinţă, vanitate; aşa cum în adînc sînt întotdeauna. Am socotit că dacă iniţial iubirea mea nu ţi-a spus totul, poezia de după aceea, da. Cred că de fapt aşa a fost.

Mihai

***

Cătăm fără mirare la zilele care se duc, singurile noastre zile; încet, încet, obişnuit.

Dar clipele noastre sînt numărate; fiecare din ele este o coincidenţă unică şi de necrezut.

Voi pentru a muri aveţi nevoie de curaj, eu însă nu. Firesc, la un anume ceas, purtînd tăcut cununa mea şi semnele puterii, atîtea ape am trecut… Ani, te-am iubit cu o limpezime de care nu ştiu sigur că-i slobod să se învrednicească fiinţa omenească. Nu idioţenii spiritualiste.

Nu era trup, nici suflet, erai doar tu, şi mulţumeam lui Dumnezeu de neasemuit noroc. Nu ştiu dacă tu ai avut vreun merit la aceasta, precum nu ştiu dacă ai acele vini ce m-au durut înfricoşat.

Nici prea curînd, nici prea tîrziu, totul va fi o poveste.

Nu voi avea mormîntul nicăieri. Şi tot la timpul potrivit, îţi vei aminti de-un loc frumos pe care ţi l-am arătat în treacăt şi de altminteri l-ai uitat. Vei ajunge întîmplător şi nu vei şti precis dacă noi doi am fost cîndva pe-acolo; nici nu puteam să fim.

Pe nesimţite însă te va învălui ceva ce ai simţit numai în apropierea-mi, cu un cutremur, în locul acela tu mă vei recunoaşte ca altă dinioară, pe când vioi şi tineri ne fugăream prin frunzişuri şi îţi dădeam atîtea flori, părînd neştiutor. Dar margareta nu vroiam s-o-ntreb, căci în privirea mea zăceau toate lumile şi ochii mei treceau prin tine şi prin flori ca
printr-o ceaţă.

Şi eram vesel şi uşor, păream copil, neştiutor şi dornic, vroiam să te sărut şi să te am…
atâta de dor îţi va fi de durere…

Aceasta e o faţă din acel opuscul despre care ştii tot atît de mult şi de puţin ca despre tine însuţi. Pe cealaltă faţă a filei voi scrie după. De altfel nu voi scrie, ci voi alege doar din cele de multă vreme scrise; după e înainte, a filei două feţe…..

***

Ani,

Ieri sâmbătă , după ce dimineaţa am primit poşta, am trăit cea mai grea zi din viaţa mea. De ce a trebuit Doamne, aceasta?

Astăzi, duminică, după întâlnirea noastră, trăiesc cele mai limpezi clipe ale vieţii mele, o fericire deplină şi fără prihană. Doamne, vreau să rămîie clipa aceasta….

Nu pentru că te-am văzut, căci n-ai vrut sau n-ai putut să fii dulce şi drăgălaşă, sau iluminată ca-n alte dăţi. Mi-ai dat însă totul: certitudinea că nu sînt rătăcit, că nu-s în eroare, că Tu, eşti Tu, mântuirea spre care sufletul meu tinde din nesfîrşit. Orice s-ar mai întîmpla în ordinea terestră, un ciclu complet al marii transfigurări evolutive s-a încheiat. O linişte de veci mi-a pogorît în suflet.

Seara asta mi-ai arătat din nou îndoielile tale. Ani, dacă măcar infima parte din ele ar avea temei, ar fi groaznic. Ar fi Infernul, iar noi, îngerii căzuţi din cerul pe care Providenţa ni l-a hărăzit. Am fi diavoli.

Crede, pe tot ce e sfânt în tine, şi nu te îndoi nici o clipă (îndoiala e sursa acelei „neputinţi” şi cauza căderii), că-n toate clipele tu eşti icoana mea, puritatea, Fecioara.

Consideră ca o favoare a sorţii că am gustat din multe cupe. Numai aşa pot să ştiu că nici una nu e ca a ta, şi nici odată nu voi fi tentat sau curios.

Îţi trimit, copiate întocmai dintr-un caiet, două scrisori. Aminteşte-ţi că au fost scrise atunci cînd erau motive să nu le scriu, şi nu le-am expediat socotind că n-am cui le expedia. Acum, şi abia acum ştiu că aveam

Mihai

Duminică (? ) Noiembrie ora 24

***

De ce nu-mi scrii, de ce nu vii, odorul meu, de ce nu primesc nici un semn de la tine?
De ce mă agăţ de ideea că tu eşti icoana din sufletul meu?

Nu pot gîndi să fii, Ani, aşa de vulgară, lipsită de gust şi nesimţitoare; eu te ştiam ca pe-o vioară, vibrînd aşa de clar…

Poate am fost egoist; înainte de a ne fi întâlnit noi, eu am cunoscut câteva femei, dintre care unele mi se păreau cu o mie de farmece; şi ştiu, comparînd, că numai tu îmi poţi da alinarea.

Dar tu, copilă, ai socotit probabil riscant să mi te hărăzeşti de tot, când măcar într-o privinţă nu aveai termen de comparaţie. Deşi ofranda supremă ce mi-ai fi dat-o pe pământ era încrederea întreagă şi voinţa mândră de a nu compara, şi nevinovăţia trupului de floare, încearcă şi gustă din oricâte cupe. Vei reveni cu gust coclit şi mult prea umilită; o greaţă fără margini e în tot, doar clipele noastre, atoluri de cristal…

Ani, salvează-ţi sufletul; nu te înjosi, nu te murdări; să fim demni unul de altul, altminteri singura şansă, singura rază este pierdută.

O, ce tulbure, ce vis urât e viaţa când singura lumină este stinsă… o lungă amorţeală chinuită de spasme…

(Seara, în parcul limpede unde se joacă Odeta, Carmen, Monica şi Angela)

***

Acum e târziu şi e frig. Voluptoasele nimfe ale limbajului îmi scapă din braţe acuma, răsfăţatele, mângîietoarele cuvinte ce spun aidoma contrariul de ceea ce se pare că exprimă…

E prea mult Ana, e prea târziu şi frig, o ultimă dumnezeiască rătăcire….

Praestigiar, îţi linişteşte smintitele tumbe subt lună, acuma noi, stăpânul tău, vorbim către aceea pe care o am iubit-o mai mult pe pământ. Iar cerul asupră de stele e greu.

Ani, să fii liniştită şi împăcată, fiinţa omenească e lesne uitătoare.

Curând după, vei fi alta, şi umbra mea îndepărtată – un impostor ridicul şi smintit. Căci e în toate cele o tainică dreptate şi de aceea batjocura şi hula e partea mie cuvenită, ca unul ce nesăbuit am vrut să fiu şi-am fost pentru câtva asupra creaturii Cneaz; dar despre acelea tăcere…

Iar luna a tot ars pe ceruri pân-a rămas din ea un sloi de gheaţă străveziu.

Izbăvirea ta şi izbăvirea noastră ţi s-a părut ispită, Ana. Şi fără de putere, cu aripile moi coboară glasul sfânt în vagi pustietăţi, subt crucile din ierburi hodina ţărnii căutându-o….

Am scris acestea în noaptea duminicii de 22 octombrie anul 1967, într-o pustietate.Recitind acum, când îţi trimet hîrtia, un hohot de rîs mă îneacă şi mă gândesc: poţi tu uita într-adevăr sărutul prin flori de sînzîiene – îţi mai aduci aminte, în ziua aceea clară când desculţi, copii neştiutori de lume, ne-am dus la iaz la Aroneanu? Îţi mai aduci aminte ce de-a sînzîiene, în păr, în sîn, în suflet… Buzele tale pot uita parfumul acela amărui, când se lasă atinse de cineva fără cunună, sufletul tău a murit?

Ne amăgim Ani, dl. X e foarte simpatic, dar ştii precis (acum mă uit în ochii tăi) că toată mizeria sufocantă a lumii acestea nu poate covârşi lumina sfântă în care ne-am scăldat… de ce te chinui alba, iubita şi prin iubire sfinţita mea icoană?

O sete fără margini e-n sufletele noastre, o sete de lumină, de floare, de albastru…. ţi-s hărăzite prin vieţi, orgii de floare şi stele iar nu istoria sărmană pe care o urăşti.

Dl. X mi-a spus c-aţi fost şi sunteţi foarte fericiţi împreună; o, cât aş dori să fie aşa, dar ştiu că nu, oricât i-ai spune tu că nu ştii cum să scapi de vizitele mele.E altceva, imens şi tainic, ce nu se poate spune, ce nu se poate imita şi contraface, ceva deasupra noastră, care ne uneşte… în rest, sărmane străduinţe omeneşti.

Dar iată, acum târziu în noapte îţi spun, şi ochii mei sunt ţintă şi de foc iar mâna mea o ţin întinsă deasupra lumînării de sfântul Mihail: cred în tine, orice ar fi, oricum ai fi, cred nemăsurat mai mult decât în nervii dureroşi ai cărnii, cunoscuţi de mine la disecţii….

Mihai

***

Melopee vesperală
(variantă)

Noi am venit la Carnaval
foarte aproape de final
Când vremea rozelor s-a dus
Şi când adie – un vînt fatal
Şi cînd s-a spus tot ce-i de spus.

Tu ai privire de cristal
şi chipul tău adînc şi pal
mi-aduce-aminte de Iisus
naiv şi blând şi triumfal
cînd vremea sfinţilor s-a dus.
Oh, blestemat sunt şi sedus
şi trupul tău – visatul Graal
pe cer răsare tot mai sus
naiv şi blând şi triumfal
în strai de lacrimi lilial
cînd vremea stelelor s-a dus.

Aureola
(variantă)

 Şi toate secundele mi le iluminează
neşansa,
o şansă eternă făgăduindu-mi.
Fără cuvinte, iubito, fără columnă de
bronz,
noi pentru noi ne clădim pe noi înşine-n
noi,

cu nemîntuire şi cutremurare
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.

Iată – ascult sub bătaia de suliţi stelare
vestea ferice a perfecţiunii
şi fruntea mea se înalţă din nefiinţă
aureolă ideală purtînd, întocmai ca
odinioară
sub astrul neşansei
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.

Alăuta

„De unde vii străine şi încotro te duci
Pe calea cu spaime şi cu năluci?”

„Din neguri vin, călătoresc spre ceaţă,
Trecui printr-o cetate cu numele de Viaţă;

Dar n-am stat mult, mă strigă glasuri
multe,
Tu n-auzi vraja unei alăute?”

Capela de muzică

Aştept să-mi îngădui intrare-n capelă,
O, celesta…
Eu sunt magicianul venit de departe,
Îngăduie-mi doar să ating pentr-o clipă
Viola de gamba,
Mă va cunoaşte că sunt din Cremona…

O, dar violoncelul acesta nu trebuie –
atins –

Fiinţa lui e armonia-ntrupată: aceasta e
mîna
Divinului Maestru.

…………………………………………………………….
Viola alta, deşi te iubesc ca pe însăşi
Madona,

Cu cele şapte coarde mă cheamă
vrăjit-plîngătoare
Viola d’amore.

Iaşi în Duminica de 24 Septembrie (?)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: