KGB: „URSS vă va lipsi de duşmanul vostru!”

Acum, că au trecut alegerile, putem scrie în tihnă despre Rusia, atât de dragă parcă prea multora dintre politicienii români. Şi despre nemuritorul FSB – KGB, care, acoperit sau descoperit, o păstoreşte politic, economic, financiar, geostrategic.

Nu mi-am uitat o promisiune făcută anterior – ar fi indicat să recitiţi postarea  „KGB, puterea de deasupra puterilor” – aşa că voi transcrie, în serial, cele mai importante fragmente din „Fenixul roşu”, o incendiară carte despre KGB, apărută în 1995, la “Editions du Rocher” (Monaco). Cartea s-a tradus în România în 1996, tirajul, altfel destul de redus, s-a epuizat şi, probabil, se mai poate găsi în anticariate. Dacă nu voi putea culege zilnic câte un episod, nu daţi cu pietre, căci operaţiunea e mare mâncătoare de timp liber, deloc uşor de procurat.

Adevăraţii stăpâni ai Rusiei  –  KGB-ul sau dezinformarea strategică

Motto: Un căruţaş cu căruţa plină de peşte îşi vedea de drum (…) Reineke, vulpoiul, se lungi de-a latul drumului şi făcu pe mortul. Dumnezeule, ce manevră riscantă! Veţi vedea însă ce folos avea să tragă din asta. Căruţaşul se apropie şi îl văzu pe Reineke întins în  drum. Îşi scoase la iuţeală sabia pentru a-i da lovitura de graţie: vicleanul nu se clinti şi nici nu clipi, ca şi când ar fi fost mort de-a binelea. Căruţaşul îl aruncă deasupra încărcăturii sale, socotind că se alege cu blana, şi o porni mai departe. Reineke se puse pe ospătat. (Goethe, Reineke vulpoiul)

Politica rusă este nereformabilă. Metodele Rusiei se pot schimba; tactica, manevrele sale pot varia după împrejurări; dar steaua polară a politicii ruseşti – dominaţia asupra lumii – este o stea fixă. O trăsătură a strategiei Rusiei care sare în ochi este o regularitate imuabilă, nu numai a obiectivelor sale, ci şi a manierei în care le urmăreşte. „Ursul rus va fi capabil de orice, atâta timp cât va şti că celelalte animale cu care are de-a face nu sunt capabile de nimic… Nu există decât un mijloc de a trata cu o putere ca Rusia: şi anume, absenţa fricii… Dacă Europa începe să dea înapoi, aceasta va însemna o înfrângere care o va face să treacă prin furcile caudine”. Aceasta era analiza politicii extrene a Rusiei publicată în New York Daily Tribune de Karl Marx , acum un secol şi jumătate, una din rarele sale scrieri care merită osteneala de a fi recitită azi.

După venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, mulţi oameni din Occident crezuseră că totul avea să se schimbe, că Uniunea Sovietică avea să devină o ţară ca toate celelalte. În realitate, cu perestroika sa, Gorbaciov nu avea în vedere un proces de „democratizare” decât în cadrul unui sistem cu partid unic.

În materie de politică externă, Gorbaciov dorea să obţină un ajutor financiar şi tehnologic din partea Occidentului. În acest scop, el era dispus să abandoneze confruntarea în Europa Centrală, al cărei simbol principal îl constituia Zidul Berlinului. El trebuia nu numai să să îngheţe confruntarea cu democraţiile occidentale, dar şi să ajungă la o coexistenţă parazitară şi, graţie ajutorului extern, la o întărire a structurilor puterii de la Moscova. Pe lângă reforma economică, era necesară o reformă a politicii externe pentru a obţine ajutorul occidental. Pentru aceasta, era important să se mascheze pentru un timp obiectivele în domeniul luptei de clasă şi al revoluţiei mondiale.

Jean-Marie Benoist, unul dintre „noii filosofi”, a cărui luciditate era excepţională, nu vedea în Gorbaciov pe „marele reformator” şi, cu atât mai puţin, un democrat. El scria în ultima sa carte: „Noua echipă conducătoare de la Kremlin – şi cu deosebire preşedintele Gorbaciov – a fost formată la  şcoala lui Andropov, fostul demnitar al KGB. Ea revine aşadar la puritatea tradiţiei leniniste, dar, pe deasupra, Gorbaciov o rafinează, aplicând metodele războiului psihologic, a cărui idee principală este aceea de a transforma înfrângerile militare sau tactice în victorii politice sau în consolidarea unor poziţii strategice. Pătrunşi de învăţătura lui Sun Tzu, Gorbaciov, Iakovlev şi cei asemenea lor continuă să ilustreze maxima marelui polemolog chinez: Arta supremă a războiului constă în a-ţi supune duşmanul fără luptă, fără a-ţi mânji sabia de sânge.”.

Filip Bobkov, care nu era altul decât primul adjunct al lui Victor Cebrikov, şef al KGB-ului, confirma această teză, declarând: „Ţelul nostru ultim este de a asigura prin mijloace cekiste reînnoirea perestroikăi, de a apăra Revoluţia în noile condiţii, întocmai aşa cum au făcut cekiştii în zilele glorioase ale lui Octombrie”. În ceea ce priveşte politica internaţională, Gheorghe Arbatov rezuma astfel: „URSS vă va face cel mai mare rău lucru cu putinţă: ea vă va lipsi de duşmanul vostru”.

Gorbaciov însă a suferit un eşec: el a demonstrat că nu era capabil să instaureze o economie de piaţă în cadrul vechilor structuri ale partidului. În materie de politică internaţională, el a creat desigur incertitudini în Occident, dar el nu a reuşit nici lichidarea Alianţei Atlantice, nici admiterea Moscovei în sânul Uniunii Europene pentru a construi „Casa Comună” europeană.

„Momentul cel mai dificil pentru o guvernare proastă, spunea Alexis de Tocqueville, vine atunci când aceasta încearcă să se reformeze.” Această judecată se aplică cu atât mai mult Uniunii Sovietice cu cât în mod simultan se derulează două procese istorice: prăbuşirea ideologiei marxist leniniste şi căderea imperiului colonial rus, proces cu siguranţă mai dificil şi cu o implicare mai îndelungată.

Sub conducerea lui Boris Elţîn, Rusia recade din ce în ce mai mult de la strategia îmbrăţişării iniţiată de Gorbaciov la vechea linie imperialistă. Sfârşitul Istoriei, proclamat de Francis Fukuyama, n-a avut loc. Noul cadru mondial, preconizat cu uşurinţă, nu se instaurează. Rusia rămâne imprevizibilă, iar intenţiile ei insondabile.

Există în prezent în această Rusie:
–         o „democraţie” fără democraţi care să aibă influenţă politică;
–         o „politică de reforme” fără reforme fundamentale, care să fie într-adevăr ireversibile;
–         o „privatizare” care nu este în realitate decât o luare în stăpânire organizată a economiei de stat de către membrii fostei nomenclaturi şi ai KGB-ului;
–         o „economie de piaţă” aflată în mâinile mafiei, care se compune în mare parte din funcţionari ai KGB-ului;
–         un comunism aşa-zis „dispărut” şi care în realitate nu a făcut altceva decât să înlocuiască vechea linie Lenin-Stalin-Brejnev cu linia Lenin-Gramsci-Gorbaciov;
–         o „nouă clasă” politică, care nu este de fapt decât eşalonul al doilea din vechea nomenclatură.

KGB-ul este cel care deţine frâiele puterii precum şi o influenţă decisivă asupra „Rasputin-ului colectiv” care este anturajul preşedintelui Elţîn. Hidra fostului KGB a sfârşit prin a avea douăsprezece capete noi. Unul dintre cele mai importante este FSK, serviciul de securitate federală, plasat sub direcţia lui Serghei Stepaşin, care în iulie 1995 a fost înlocuit de Mihail Barsonkov, fost ofiţer al KGB. Prin decretul 1226, din mai 1994. Elţîn a acordat acestui serviciu puteri depline în materie de poliţie.

Decretul este nelegitim, violând între altele articolul 22 din  noua Constituţie, cea pe care însuşi Elţîn a propus-o spre adoptare, cu câteva luni mai înainte, printr-un referendum, poporului rus. În noiembrie 1994, Elţîn dădea FSK-ului puteri suplimentare. În februarie 1995, Duma vota o lege prin care se dădeau practic FSK-ului toate puterile în materie de securitate internă, de contraspionaj şi de luptă împotriva crimei.

În plus, potrivit vechii practici a puterii sovietice – care constă în a schimba denumirile poliţiilor sale, trecând, între altele, de la Ceka la CPU, la NKVD, la MVD, apoi la KGB, fără a schimba niciodată personalul – FSK-ul era rebotezat FSB.

Imaginea lui Felix Dzerjinski n-a dispărut decât de pe frontonul de la Lubianka, dar nu şi din interiorul imobilului sau din sufletul cekiştilor. De fapt, vechiul KGB a fost restaurat cu toate puterile sale în interiorul ţării. În martie 1995, la Odinţovo, în apropiere de Moscova, s-a ţinut pentru prima oară de la dezmembrarea Uniunii Sovietice, o conferinţă a tuturor serviciilor de informaţii ale celor douăsprezece ţări membre ale CSI. Ordinea de zi a acestei reuniuni: coordonarea tuturor activităţilor sub direcţia Rusiei.

Politica externă are în continuare prioritate la Moscova. La deschiderea conferinţei miniştrilor Afacerilor Externe din cadrul CSCE din 14 decembrie 1992, de la Stockholm, ministrul rus Andrei Kozîrev pronunţase un discurs în care proclama o politică imperială rusă pe teritoriul CSI: „Rusia, asigura el, va folosi toate mijloacele economice şi militare pentru a-şi apăra interesele”. Domnul Kozîrev, până la acel moment considerat ca o persoană moderată, deschisă concilierii şi înţelegerii, îşi şocase colegii din Occident prin  acel discurs. Ulterior el avea să-şi dezmintă declaraţiile afirmând că ele erau doar un ecou al „opoziţiei”. El nu le făcuse decât pentru a arăta ceea ce s-ar fi putut produce dacă preşedintele Elţîn ar fi pierdut puterea: „Nici Boris Elţîn şi nici eu, adăuga el, n-am putea fi de acord cu un asemenea program”. Totuşi, câteva luni mai târziu, exact această politică este promovată de Elţîn şi Kozîrev.

Dovezile nu lipsesc:
–         Evgheni Primakov, fost kaghebist şi şef al Serviciului de Informaţii Externe (SVR), este cel care, în noiembrie 1993, adresează un avertisment riguros puterilor occidentale în legătură cu admiterea statelor din Europa Centrală în Alianţa Atlantică. Rusia, preciza el, nu ar putea tolera o extindere a NATO până la frontiera sa occidentală. Se va nota că nici unul din statele respective nu are frontieră comună cu Rusia. Primakov consideră deci graniţele occidentale ale Ucrainei şi Bielorusiei ca „frontiere ruseşti”.
–         Tot Primakov este cel care, în septembrie 1994, anunţa ca obiectiv renaşterea fostului imperiu sovietic, printr-o fuziune mai strânsă în sânul CSI şi prin crearea unei organizaţii de apărare unice pe teritoriul fostei URSS. Şeful Serviciului de Informaţii estima că democraţiile occidentale aveau să se obişnuiască cu aceste decizii.
–         Kozîrev proclamă „prerogativele” Rusiei în cadrul „străinătăţii apropiate”, noţiune necunoscută în dreptul internaţional.
–         Moscova instituie un „spaţiu comun de apărare” pentru statele din CSI.
–          Rusia se desemnează singură ca protectoare a tuturor ruşilor care locuiesc în afara Rusiei, chiar dacă această protecţie trebuie să se exercite prin forţa militară.
–         Complexul militaro-industrial îşi păstrează privilegiile pe care le deţinea.
–         Moscova trimite trupe în Tadjikistan pentru a lupta împotriva mudjahedinilor afgani, neezitând să supună aglomerările afgane unor violente bombardamente aeriene. Kozîrev proclamă cu acest prilej „apărarea frontierelor Rusiei”.
–         În plină Moldovă, ruşii susţin crearea unei „Republici a Transnistriei”, sub controlul Armatei a 14-a ruse.
–         Duma proclamă oraşul Sevastopol, din Crimeea ukraineană, „oraş rusesc”.
–         În Belarus şi în mai multe alte state din CSI, Rusia impune staţionarea forţelor sale armate.
–         În Georgia, Rusia intervine din punct de vedere militar.
–         Moscova face presiuni asupra Azerbaidjanului pentru a împiedica construirea unui oleoduct care trebuia să treacă prin Turcia şi Iran, căutând să impună ca alternativă un oleoduct în întregime înglobat în teritoriul rus. Moscova nu-şi ascunde voinţa de a controla livrările de hidrocarburi din regiunea caspică spre Europa Occidentală.
–         Din motive identice, Elţîn duce un război feroce împotriva poporului cecen.
–         Moscova cere renegocierea tratatului cu Polonia, pentru a împiedica aderarea acestei ţări la NATO.
–         Generalul Lebed, comandant al Armatei a 14-a rusă, declară că aderarea ţărilor Europei Centrale la Alianţa Atlantică ar putea declanşa un al treilea război mondial. Mai ponderat, generalul Graciov, ministru al Apărării, afirma că o lărgire a Alianţei Atlantice ar putea provoca sfârşitul procesului de dezarmare.
–         Kozîrev acuză Estonia şi Letonia de maltratarea rezidenţilor ruşi şi nu exclude măsuri militare împotriva ţărilor baltice.
–         Generalul Graciov cere renegocierea tratatului asupra securităţii europene, pentru a putea spori efectivele forţelor sale convenţionale staţionate în regiunea Caucazului.
–         Primul ministru rus Cernomîrdin cere recunoaşterea publică a meritelor lui Stalin.
–         În ceea ce priveşte Alianţa Atlantică, Kozîrev nu are în vedere decât trei opţiuni:1 – Lichidarea Alianţei. 2 – Admiterea în sânul ei a Rusiei. 3 – Subordonarea Alianţei faţă de o organizaţie paneuropeană incluzând Rusia. Scopul este clar: în toate trei cazurile, nu numai apărarea Europei, dar şi legăturile transatlantice ar fi supuse intereselor Moscovei.

Oamenii politici ruşi care s-au angajat în favoarea unei politici de adevărate reforme, ca fostul prim-ministru Gaidar, fostul ministru al Finanţelor, Fiodorov, sau mandatarul pentru apărarea drepturilor omului, Kovaliov, nu îl mai susţin pe Boris Elţîn.

În Occident, mulţi observatori îşi manifestă neliniştea în faţa a ceea ce ei consideră a fi o schimbare fundamentală a politicii ruseşti. Ei concluzionează proclamând că Occidentul ar trebui să-şi sporească ajutorul acordat lui Boris Elţîn, aşa cum mai înainte ei cereau să fie ajutat Mihail Gorbaciov.

Această analiză nu corespunde faptelor. După venirea la putere a lui Gorbaciov, Moscova nu şi-a schimbat ţelurile politicii sale, ci numai metodele. Jean-Marie Benoist definea astfel politica lui Gorbaciov: „În virtutea unui scenariu pur leninist, sovieticii trebuiau să acţioneze, în vederea adormirii vigilenţei ţărilor lumii libere şi, asemenea unui cal troian, pentru întărirea poziţiilor pe care le-au dobândit până acum, să recurgă la toate mijloacele războiului indirect pentru a atinge ţelul fixat de Lenin în 1917: Ceea ce căutăm să obţinem nu este victoria, ci lumea.”

Ceea ce putem observa în prezent la conducătorii ruşi este o revenire parţială la vechile metode, încercând să păstreze măcar aparenţele unei pretinse „democratizări”. Occidentul greşise deja acordând încredere lui Gorbaciov. Astăzi, concentrarea speranţelor numai asupra unor persoane, fie acestea Gorbaciov sau Elţîn, înseamnă o greşeală fundamentală în politica externă.

Occidentul este cu abilitate îndemnat să creadă în sperietori: ieri era vorba de Ianaev sau de Lukianov, apoi de Hazbulatov şi de Ruţkoi, şi în cele din urmă de Jirinovski. În concluzie, s-ar putea spune că cu perestroika sa, Gorbaciov nu a transformat Uniunea Sovietică în asemenea măsură, ci a îmblânzit Occidentul, care astăzi este gata să acorde credite de miliarde CSI-ului, şi care nu mai vede în Moscova un inamic potenţial, ci un „partener pentru pace”.

Consecinţa acestei analize eronate este o politică occidentală care nu mai este decât o vindecare prin rugăciune, bazată pe iluzii. Deseori se uită în Occident că Rusia nu numai că a suferit trei sferturi de secol de dominaţie totalitară, care a eliminat fizic fostele elite conducătoare ca şi cea mai mare parte din clasele de mijloc, inclusiv ţăranii, dar şi că tradiţiile ruseşti îşi au rădăcinile în lumea bizantină şi cea mongolă. Rusia nu a cunoscut niciodată o tradiţie de legalitate şi de drept comparabilă cu cea a Europei. Astăzi Rusia este o ţară fără lege, în care domină dreptul celor mai puternici. Iar cei mai puternici sunt membri ai fostei nomenklaturi, ai KGB-ului mai ales, şi ei domină toate poziţiile-cheie. Din cauza aceasta, nici o adevărată „democratizare” şi nici o „privatizare” adevărată nu pot avea loc.

Datoria capitală a Occidentului este de a nu se lăsa antrenat într-o situaţie de coexistenţă parazitară.

Creditele şi orice altă formă de asistenţă economică nu trebuie să fie acordate decât după realizarea unor reforme fundamentale şi ireversibile.

Promisiunile de ajutor economic făcute Moscovei trebuie să fie deasemenea legate de realizarea unei dezarmări efective şi nu doar de nişte angajamente verbale sau de acorduri semnate, care nu sunt în realitate decât nişte petice de hârtie.

Iluziile curente în legătură cu o pretinsă „nouă ordine mondială” nu pot decât să înceţoşeze vederea în faţa primejdiilor reale care ne ameninţă.

Occidentul ar trebui, dimpotrivă, să se pregătească pentru o lungă perioadă de criză, în aria care se întinde din Europa Centrală până în Balcani, în Orientul Apropiat şi până în Asia Centrală.

Ca o contribuţie modestă, noi dorim să înfăţişăm pentru cititori reînvierea Fenixului roşu.