„Administratorul secret”, cheia rusească a jafului postdecembrist?

Iuri Andropov, eminenţa cenuşie a KGB, mentorul lui Mihail Gorbaciov

Postarea de azi, parte de promisul serial „Fenixul roşu”, este absolut necesară: dacă nu înţelegem metamorfoza KGB şi a serviciilor de informaţii din statele Tratatului de la Varşovia, nu vom pricepe de ce abia în 2010 descoperim reţeaua Voicu şi ce hram a purtat ea în salvarea SISTEMULUI în România.  

Probabil, aceste explicaţii îi vor face şi pe adepţii variantei Cojocaru, cărora le-am promis anterior un răspuns, să înţeleagă de ce au atât de puţine şanse de reuşită. Ca românii să-şi primească averea furată înapoi, ar trebui ca deţinătorii ei să fie de acord s-o piardă. Ori tocmai păstrarea acestei averi şi a poziţiilor deţinute este miza luptei pe viaţă şi pe moarte declanşată de la intrarea României în NATO şi UE.

Hai să împuşcăm trei iepuri dintr-o lovitură şi să adresăm trei întrebări – retorice, desigur – politicienilor  români:

1. Au cunoştinţă despre existenţa funcţiei de „rezervă activă” în organigrama KGB/FSB?
2. Au cunoştinţă dacă „rezerva activă” rusească are corespondent în organigrama serviciilor de informaţii româneşti? Sintagma „administrator secret” le spune ceva? Nu cred că sursele mele m-au intoxicat şi, în consecinţă, cred că instituţia „administratorului secret” este unul dintre cele mai bine păzite secrete postdecembriste. Dacă există un „administrator secret” în orice firmă importantă din România, de stat sau privată, iar Consiliile de Administraţie sunt de faţadă, nu este normal ca Sistemul să genereze şi o reţea care să-i salveze de răspunderea penală pe simplii executanţi? Iar când spun reţea mă gândesc nu doar la justiţie, ci şi la fazele premergătoare ei, la Gardă financiară, Fisc, Vamă, Poliţie, etc. Dacă averile actualilor oligarhi nu sunt, de fapt, ale lor, ei având numai o cotă parte pentru serviciile prestate şi pentru tăcere, nu e normal ca oligarhii să fie salvaţi de cei cu mai multe grade invizibile decât ei, pentru care au trudit atâţia ani? Credeţi că sistemul a riscat ca reţeaua, odată gripată sau avariată, să conducă la eminenţele cenuşii? Nu, a găsit „pelicani” precum Voicu, care au lucrat în orb, fără să ştie cui servesc, de fapt, atunci când spală dosare contra cost pentru alţi pelicani, când elimină adversari incomozi, care pun în pericol monopolul sistemului.
3. Ce ar trebui să facă românii dacă ar putea proba vreodată că „acoperiţii” serviciilor de informaţii şi ai nomenclaturii controlează, de 20 de ani, partidele politice, Parlamentele şi Guvernele succesive, statul şi economia de la A la Z?

                                                               *******

În demonstraţia noastră, din lunga istorie a KGB ne interesează perioada (post)Andropov. Diplomat de carieră, şef al KGB timp de 15 ani, ulterior secretar general al PCUS şi, în fine, preşedinte al URSS vreme de 16 luni, Andropov a fost, incontestabil, omul cel mai bine informat din Tratatul de la Varşovia. Probabil că ar mai fi condus URSS mult timp, dacă un cancer nu-l răpunea.

După un scurt mandat al brejnevistului Constantin Cernenko – „uns” şef de stat, deşi grav bolnav, ca un compromis în lupta dintre conservatorii şi reformiştii sovietici – la timona URSS avea să ajungă Mihail Gorbaciov, cel care nu s-a sfiit să-l recunoască drept mentor şi model pe Iuri Andropov.

De altfel, asistenţii cei mai apropiaţi ai lui Gorbaciov au fost Alexandr Iakovlev, Eduard Şevarnadze, Ghiorghi Jahnazarov, Alexandr Bovin şi Ghiorghi Arbatov, toţi prezentaţi lui Gorbaciov de către Andropov atunci când a ajuns de la Stavropol la Moscova. Gorbaciov nu avea să se mai despartă de ei până când a fost detronat de Elţin.

Andropov a fost primul care a înţeles, încă din anii ’70, ceea ce blocul vestic încă nu ştia, că lagărul comunist va face implozie, că nu va mai rezista mult în competiţia cu capitalismul şi că este nevoie de o reformă completă a sistemului, cu schimbarea mecanismelor economice şi politice.

Andropov, un stâlp al regimului comunist rus, ştia cât de solid era sistemul, că va fi greu sau chiar imposibil de reformat, că e nevoie de mult timp, pe care el sau succesorii ar putea să nu-l aibă.

Pe de o parte a iniţiat perestroika, aplicată ulterior de Gorbaciov, şi, pe de altă parte, a pus pe hârtie planul de salvare a nomenclaturii comuniste în caz de avarie/implozie.

Surse occidentale de prestigiu, cu acces la diverse arhive ale URSS, susţin că Andropov a fost părintele perestroikăi, pe principiul „încercarea moarte n-are”, dar n-a crezut în succesul ei. Mai curând era încredinţat că timpul nu mai are răbdare cu ei, comuniştii.

În consecinţă, a acordat mai mult timp unei minuţioase strategii de salvare a nomenclaturii comuniste, de camuflare a ei în veşminte democratice, inversând însă polii, adică puterile statului. Pe principiul “cine taie parte îşi face”, vioara întâi în doctrina Andropov erau serviciile secrete ruseşti, în frunte cu KGB, iar nomenclatura partidului comunist urma să se mulţumească cu o poziţie subordonată. 

Nu ştim numele de cod folosit de Andropov în acest plan, dar ori de câte ori m-am referit la el am folosit sintagma “Perdeaua de fum”, numele consacrat de un documentar difuzat de TVR 1 exact în seara în care Convenţia Democratică şi Emil Constantinescu au câştigat alegerile din 1996. Oare de ce TVR 1 sau altă televiziune nu l-a mai difuzat niciodată?

Planul lui Andropov a fost întocmit până în cele mai mici detalii nu doar pentru URSS, ci şi pentru toate statele din Tratatul de la Varşovia, inclusiv România. După unele surse, varianta pentru România s-a numit planul M. Grija pentru statele satelite nu era întâmplătoare. Potrivit lui Andropov, în toate aceste state, la putere aveau să ajungă oameni fideli Moscovei din rezidenţele locale, unii dintre ei şcoliţi la Moscova şi ajutaţi să acceadă în funcţii importante, alţii racolaţi din structurile de putere existente. Am mai scris despre asta (a se vedea http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/569835/Romania-va-fi-condusa-in-continuare-de-Planul-M sau, pe acest blog, la secţiunea Barda politică, postarea despre volumul „Fenixul roşu”, https://nicoletasavin.wordpress.com/2009/10/02/kgb-puterea-de-deasupra-puterilor/).

Dacă la ruşi KGB urma să eclipseze nomenclatura, se presupune că şi la noi urma să se întâmple acelaşi lucru.

Cum? Simplu. Cu bani. Prin controlul economiei de stat şi direcţionarea ei spre portofolii private. Foştii ofiţeri de informaţii urmau să devină capitaliştii-oligarhi, care vor îngenunchea politicul.

Să vedem cum s-a întâmplat în Rusia (cf. „Fenixul Roşu”, pag. 101-102, 119-121)

„Pentru a se preface că devine o ţară normală, era nevoie mai ales să se pretindă că se înfăptuieşte o economie de piaţă şi un multipartitism. KGB-ul se însărcinase cu ambele misiuni. Ceea ce se numeşte privatizare este în realitate o privatizare prin nomenklatură, lucru care înseamnă de fapt însuşirea de întreprinderi de către grangurii KGB-ului, ai partidului şi – ceea ce în principiu înseamnă acelaşi lucru – de către mafia.

Există numeroase informaţii potrivit cărora, încă înaintea puciului anti-Gorbaciov, sume de ordinul a 180 miliarde de dolari fuseseră depuse în circa 7.000 de conturi în bănci occidentale, iar 350 de tone de aur ar fi fost transferate.

În afară de asta, ministerul Securităţii al lui Elţîn, secţia economică (fostul Al Şaselea Directorat al KGB) a întreprins operaţii pentru a se influenţa cursurile de schimb. KGB a organizat deasemenea operaţiuni de spălare a banilor, al căror scop era manipularea schimbului între rublă şi dolar.

Încă din 1987, Gorbaciov îi îndemnase pe membrii KGB-ului şi ai nomenklaturii să înceapă cu operaţiunea „privatizare” pentru a-şi asigura controlul economiei într-un sistem aşa-zis liber.

În cartea sa despre KGB în Rusia de astăzi, Michael Waller („Secret Empire, The KGB in Russia Today”, Boulder, USA, 1994, pag. 112, 139 şi 145) dă detalii despre felul în care membrii KGB, rămânând într-o poziţie recent creată de „rezervă activă”, pot face ambele lucruri în acealaşi timp: să rămână în serviciul lor şi să intre în posesia unei întreprinderi. Bunurile statului încep să fie transformate în bază financiară pentru diferitele segmente ale clasei stăpânitoare.

În ceea ce priveşte evantaiul partidelor, primarul Sankt-Petersburg-ului, Anatoli Sobceak, a dezvăluit că Gorbaciov îi spusese încă în 1990 că Biroul politic al PCUS hotărâse creearea partidelor politice pentru a stabili un „multipartitism organizat”. Gorbaciov însuşi a aprobat această idee şi a însărcinat KGB-ul să găsească lideri. Unul dintre favoriţi, căruia i s-a înfiinţat un partid, a fost Jirinovski.

Michael Waller scrie: „Cekiştii, împreună cu elementele vechii nomenklaturi a partidului şi a Komsomolului, domină noua Rusie prin structurile de piaţă”. Infiltrarea noului sistem electoral constituia prioritatea supremă a KGB înainte de alegerile locale şi regionale din 1990 şi de cele legislative din cele 15 republici ale Uniunii. KGB a infiltrat establishment-ul politic cu proprii săi ofiţeri, agenţi şi turnători. Înainte de alegerile din 1990, KGB a creat un grup special pentru organizarea şi manipularea proceselor electorale. El a organizat cursuri de instruire pentru candidaţii săi privilegiaţi, dându-le informaţii speciale despre problemele din circumscripţiile lor. Au existat 2.756 de ofiţeri KGB care s-au prezentat drept candidaţi la alegerile locale, regionale şi federale, 86% dintre ei au fost aleşi din primul tur, potrivit unui buletin intern al KGB. Numărul acesta nu include agenţii clandestini sau informatorii, al căror număr nu este cunoscut. Francoise Thom ajunge la concluzia că mişcarea pentru reforme, în mâinile democraţilor amalgamaţi cu KGB-ul şi cu nomenklatura, este interesată în supravieţuirea regimului şi a ansamblului politic sovietic, fără eticheta de „comunist”. Acestei grupări îi convine zona cenuşie a post-comunismului: menţinerea aceloraşi elite la putere, falsa independenţă a Republicilor, privatizarea nomenklaturistă sălbatecă, absenţa unor reforme structurale, ci doar vorbărie despre reformă.

Înainte de puci, KGB se afla măcar sub supravegherea PCUS. De atunci încoace, chiar şi acest control a dispărut. În cartea sa, „În interiorul KGB”, Wadim Bakatin, afirmă că acesta a devenit o forţă politică independentă, care-şi apără propriile interese şi, cu toată obiectivitatea, o instituţie plasată deasupra puterilor şi organelor decizionare celor mai înalte ale uniunii şi ale republicilor. Încă în decembrie 1991, Elţîn lasă să se înţeleagă în mod limpede că doreşte să contopească într-un singur minister KGB-ul, care tocmai fusese divizat în trei organisme (securitatea internă, spionajul şi trupele de grăniceri) şi serviciile ruse de informaţii recent create de el. Acest nou minister rus al Securităţii nu este supus nici unui control democratic real, astfel încât Kriucikov, fostul director al KGB, demis după puci, a putut declara în cursul unui interviu dat în închisoare – în mod vizibil pălind de invidie – că, sub Gorbaciov, KGB nu a visat niciodată să exercite atât de multe puteri câte posedă sub Elţîn. Barannikov, noul ministru al Securităţii, expert în securitatea internă din 1961, deloc reformist în adâncul sufletului, s-a opus concedierii vechiului personal, în timp ce Oleinikov, adjunctul său, este în KGB din 1968, având aproape aceeaşi vechime ca Primakov, şef al serviciilor secrete, care ocupă această funcţie de şi mai multă vreme şi care poate dovedi o experienţă în domeniu, având o vechime din 1957. În pofida deciziei Curţii Constituţionale ruse, care a decretat această fuziune ilegală, Elţîn şi-a continuat eforturile în vederea restituirii vechilor puteri KGB-ului. Organul naţional de securitate a reluat chiar controlul asupra armatei. Nici o restructurare veritabilă a ministerului Securităţii nu a avut loc după „prăbuşirea” URSS. La începutul anului 1992, între 90 şi 95% dintre agenţii KGB cu grade mijlocii şi-au păstrat vechiul post. Nici unul dintre cei care, după puci, au criticat structura într-un spirit liberal nu a mai fost promovat după aceea într-un eşalon superior. Mulţi dintre agenţii liberali ai KGB au fost constrânşi să demisioneze.

Activităţile subterane ale KGB comportă aspecte multiple. Astfel, piaţa neagră trecuse deja sub controlul acestuia încă de pe vremea Uniunii Sovietice. Bernd Schmidbauer, secretar de stat al Cancelariei federale a Germaniei, însărcinat cu coordonarea serviciilor germane de informaţii, a declarat în martie 1994:

„Am dobândit certitudinea că unii membri ai fostului KGB joacă astăzi un rol important în sectorul crimei organizate, că structurile KGB participă în mod activ la traficul de droguri, de arme, de materiale nucleare, la traficul de carne vie şi că ele fabrică bani falşi”.

La rându-i, expertul Alexander Rahr declară: „Unii foşti membri ai KGB se află în fruntea principalelor instituţii financiare şi întreprinderi private din Rusia. Reţeaua vechilor membri ai KGB a supravieţuit schimbărilor din ultimii ani şi continuă să funcţioneze în întreaga fostă Uniune Sovietică. Vechile reţele de informaţii ale KGB – fişierele privitoare la cetăţeni „inocenţi”, oamenii poliţiei secrete din fiecare sat rusesc – toate au rămas cum au fost.”

Potrivit unui studiu efectuat de Institutul de Sociologie din Moscova, foşti membri ai aparatului naţional de securitate fac parte în proporţie de 80 % din toate joint ventures (societăţi mixte cu participare străină de capital).

Sub Elţîn, KGB s-a transformat într-un adevărat stăpân al Rusiei. „Instrumentul puterii a devenit puterea însăşi”, cum spune Evghenia Albaz, eminenta specialistă în istoria KGB.

Despre cele 12 servicii vechi şi noi, de securitate şi de poliţie, care au rezultat din Ministerul Securităţii dezmembrat de Elţîn, puse mai direct sub controlul său şi, ulterior, al preşedintelui Putin, voi scrie în alt episod.

Pentru asemănări şi deosebiri cu România, mizez pe inteligenţa cititorilor.